În cele ce urmează, notații la cald despre toate spectacolele văzute.
02.02.2026 - Cum se scrie
Textul scris de Raluca Cîrciumaru e o radiografie și, în același timp, un rechizitoriu al sistemului de învățămînt (inspectoarea care n-a mai citit o carte de-un car de ani, profesorii care-i țin de proști pe elevi și-i îndoapă cu informație inutilă, obligația de a trece loazele ca să nu se piardă finanțarea, bugetul insuficient, comasarea școlilor etc.), agrementate cu inserturi care biciuiesc mare parte din poncifele etno-culturale la zi ("domnul Eminescu" căruia Einstein i-a furat teoria relativității, de ce să studiem noi Shakespeare, doar îl avem pe Eminescu, rîcile ardeleanului față cu ungurii etc.) sau aruncă săgeți spre politic (consilierul de la cultură incult care nu știe nici că Shakespeare a murit).
Pretextul e o școală în care se fac un fel de cursuri de reciclare prin inițiere în Shakespeare, frecventată de oameni de diferite profesii, oameni care, din diferite motive, au nevoie de o diplomă. Regizoarea Leta Popescu construiește o comedie spumoasă, în care actorii joacă mai ales compoziție, mască, unii în travesti (doar pe vremea lui Shakespeare, actori erau numai bărbații). În paranteză, fie spus, toți actorii trupei excelează la jocul de mască. Avem, pe de o parte, "deștepții", recte profesorii, grup în care fiecare actor întruchipează un anume tip de profesor: tipicarul e, evident, o Frau (Ioana Cheregi), Profesorul cu experiență (Ciprian Vultur, precis, dar fără implicare), Profa de engleză (Alina Negrău, vorbind delicios în diminutive: "publicuțule", "coleguțu"), Profa de franceză (Vlad Mureșan, în travesti deloc ascuns, cu barbă nerasă), Prof. Dr. (în curînd și habil.), de fapt portarul, un impostor, Bianco Erdei, imitînd-o (sau imitîndu-l?) prin gest și înfățișare pe Tootsie.
Absolut memorabilă în compoziția inspectoarei e Raluca Mara, de la poziția corpului, la gesturi și intonații, atît de diferită de jocul, și acela exemplar, din Brighella, în Dragostea celor trei portocale sau de fragilitatea expusă în rolul fiicei lui Ivan Ilici. Dintre elevi (cu toții așezați inițial printre spectatori), Andrei Stan face un fotbalist cu evidente dificultăți de exprimare, Andreea Mocan și Sergiu Tăbăcaru creionează un cuplu (funcționară visătoare, veșnic obosită, șofer cam gregar) care speră să-și rezolve problemele casnice studiindu-l pe Shakespeare. Bine construite sînt și personajele jucate mai spre adevăr. Foarte bună, și aici, Carmen Frățilă (cabiniera frustă care-și tot boscorodește directorul, vorbind în grai). La fel, Cătălin Mareș (Consilierul județean). Un rol foarte bun, bine gîndit și asumat face Roxana Fânață: o ingenuă cu sensibilitate debordantă și inteligență naturală care așteaptă să fie educată. Frumoase și scenele ei cu Andrei Gîjulete (Shakespeare tînăr).
Inteligente, autoarea și regizoarea evită să țină fățiș partea cuiva. La fiecare diatribă a "proștilor" împotriva sistemului, "deștepții" au replică - și invers. De unde ideea, din subtext, că toți au dreptate și nu prea e nimic de făcut. O soluție măcar de compromis oferă personajul Cătălina, într-un mic monolog tușant, dublat de o scenă mută în fundal în care cele două grupări fraternizează. Nu pot să nu observ totuși un anume didacticism care, din fericire, nu eșuează în tezism.
Un spectacol plăcut, cu o scenografie simplă, proaspătă, tăiată în unghiuri drepte mai ales și folosind bine turnanta scenei. O comedie care atrage public și pare să aibă succes și la elevi. Un spectacol necesar.
Despre celelalte spectacole citiți aici.
***
Cîteva observații finale.
1. Cu o excepție, Lucia Mărneanu (de la "Reactor", din Cluj), toți actorii folosiți aparțin trupelor de la Teatrul de Nord din Satu Mare. Nu e puțin lucru să-ți permiți să acoperi intern toate rolurile.
2. Și în această ocazie, ca și în multe altele, se vădește preferința (a regizorilor? a directorilor de trupe? a actorilor?) pentru textul contemporan și pentru adaptări (chiar în cazul literaturii clasice, precum Gozzi sau von Kleist). Mi-ar plăcea să văd și montări cu texte "de", nu doar "după". Cred că și actorilor le-ar fi de folos să joace mai joace din cînd în cînd și text clasic după absolvirea institutului. Cît despre regizori, cred că montările cu teste clasice sînt etape obligatorii în devenirea lor. Ca să nu mai spun că, poate, și generațiilor tinere le-ar prinde bine să afle despre Shakespeare, Cehov, Caragiale, de exemplu, chiar prin textele scrise de ei, prin personajele de ei gîndite.
3. Nu-mi permit să sugerez eu nume, dar sper din tot sufletul ca juriile breslei să se aplece (și aplice) cu atenția meritată asupra producțiilor Teatrului de Nord din Satu Mare.