Maestrul și Margareta, romanul de sertar al lui Mihail Bulgakov, rămas neterminat, în mai multe variante, vede lumina tiparului abia după un sfert de secol de la moartea autorului, în 1965 în Novi Mir, apoi în 1966 în revista Moskva, asigurându-i notorietatea mondială de care se bucură și azi. Un roman care nu încetează să fascineze, adesea dramatizat și pus în scenă pe marile scene ale lumii. Cea mai cunoscută montare de la noi este fără doar și poate cea de la Teatrul Mic, din 1980, în regia Cătălinei Buzoianu.
Într-o bună zi, în anii 1930 în timpul unei discuții dintre un poet și un redactor care vorbesc la Moscova despre inexistența lui Iisus, apare un străin, Woland, care nu este dintr-o altă țară, ci din altă lume.
Într-o epocă a ideologizării artei, care urmărește să anuleze cu argumente "științifice" existența sacrului, instaurând ateismul propriu sistemului socialist, negarea existenței lui Iisus și implicit a lui Dumnezeu, deci și a Necuratului provoacă intervenția acestuia din urmă pentru a restabili ordinea. Scopul lui Woland este să arate că Iisus, Dumnezeu, și prin extensie și Răul există, afirmând existența unei anumite cauzalități care neagă complet accidentalul și că, prin generarea haosului, paradoxal, se restabilește ordinea și adevărul. Nu omul este cel care stabilește mersul lucrurilor și nici măsura lor.
Povestea este introdusă de un cor-narator, populația moscovită, care expune situația și comentează evenimentele, rămânând în scenă primele treizeci de minute, narațiunea fiind preluată mai apoi de echipa lui Woland.
Pe scenă, o structură metalică multifuncțională servește ca delimitare istorică concretă - este pe rând zidul unei cetăți antice, peretele unei încăperi, podium sovietic, sală de spital, dar și stradă, cimitir, etc., apoi spațiu mai puțin concret fantastic (sala de bal de Lună plină). O turnantă asigură schimbarea în timp și spațiu a decorurilor, dar este și o inspirată soluție de tangaj a celor două lumi, cea vizibilă și cea nevăzută, care alternează, ajungând în scena balului să se învârtă amețitor, ca un nebunesc carusel, în care planurile interferează. Ceea ce în roman este un pasaj infernal devine în spectacol o stilizare de surprinzătoare eleganță, foarte reușită prin mișcare scenică și costume.
Aceeași structură metalică devine spre final printr-o ingenioasă rezolvare, chiar oglindă ce invită la reflectare și reflecție. Câteodată vedem dincolo de suprafața ei lucioasă, trecem prin ea, alteori ceea ce reflectă orbitor, se vede distorsionat. Pentru că orice oglindă distorsionează.
Montarea propusă de Sardar Tagirovsky, care a studiat regia la clasa lui Bocsárdi László la Târgu Mureș, accentuează reperele concrete, istorice ale lumii sovietice prin elemente bine definite și evidențiate scenic: steaua roșie, bustul lui Stalin, utilizarea culorii ca reper. Roșul comunist se amestecă / suprapune cu roșul diavolesc; în scena în care Woland ține împreună cu echipa sa (Koroviev, Azazello, Hella și Motanul Behemot) un spectacol de magie neagră în teatrul de varietăți din Moscova cel mai mare mai abracadabrant număr de iluzionism devine în lectura regizorală a lui Tagirovsky chiar comunismul, simbolizat de fluturarea steagurilor în ritm de cântece patriotice (care trebuie să fi fost chiar unele originale, de epocă).
Spectacolul este despre relația om-sistem într-un regim politic în care cultura devine simplă unealtă a ideologiei (ce cunoscut ne sună!), dar ceea ce cred că este și mai important, el nu este despre destine umane, ci despre destinul omenesc în general, în raport cu puterea (lumească, divină).
Astfel, Maestrul și Margareta sunt personaje aproape secundare; cei doi amanți fac parte din marele joc al iluziei (istorice, sociale) și existenței (văzute și nevăzute), fiind subordonați luptei și imperceptibilei relații dintre bine și rău, totodată și singurii muritori din piesă care percep această luptă și o recunosc ca atare.
Așa cum afirmă și Tagirovsky în argumentul său regizoral, omul nu este niciodată singur cu adevărat.
Periplul sacrificial al Margaretei, pactul faustian făcut cu puterile răului pentru a-și salva iubitul închis la psihiatrie se dovedește în final zadarnic. Totuși, odată făcută demonstrația legității universale, chiar dacă omul ca atare nu se salvează neapărat, se salvează adevărul. Ceea ce la o altă scară, înseamnă victorie. Totodată, persistă ideea că orice sistem socialist sau comunist care neagă această legitate supraumană, mai devreme sau mai târziu se va nărui de la sine, prin chiar propria-i insuficiență ontologică. Așa cum de altfel a demonstrat-o cu prisosință și istoria.
Bine găsită lentoarea cu care se desfac multe scene (cum este cea de la Uniunea Scriitorilor), în timp ce altele se succed alert cu o notă ușor burlescă. În spectacol există momente de mare sensibilitate, cum este cel al întâlnirii Maestrului cu Margareta, unde ea cântă în rusește o poezie de o irepresibilă, sfâșietoare nostalgie în care publicul a putut recunoaște versurile lui Arseni Tarkovski, cunoscută generației mele din filmul Călăuza. Grăitoare această voită suprapunere ca un palimpsest a unei Moscove concrete istoric, și a alteia aproape atemporale am spune, prin ce are mai frumos și mai peren. Însă dacă evocarea întâlnirii Maestrului și Margaretei este frumoasă scenic, relația celor doi este cel mult creionată. La Margareta (Sosovicza Anna) nu e îndeajuns de convingătoare motivația pactului cu necuratul și al coborârii în infern, ca un Orfeu inversat (participarea la balul infernal al spectrelor), pentru a-și regăsi iubitul (să nu uităm că și Maestrul este la rândul lui captiv al unui infern pământean); asistăm mai mult la simple replici rostite de Margareta, fără consistență lăuntrică.
Maestrul (Frumen Gergő) are ceva hamletian, e conștient și neputincios, dar și inițiator al adevărului, prin împărtășire, în relația cu poetul Ivan Bezdomnîi (expresiv interpretat de Szabó János Szilárd), închis la aceeași psihiatrie.
Woland (Rappert Vencz-Gábor) este gândit ca un personaj mai degrabă sobru, amuzat-ironic, aproape jovial, lipsit de semnele distinctive care îl definesc și atinge tonalități tenebroase mai mult prin rostire, decât prin joc. Prin contrapunct, echipa care îl secondează are o prezență dinamică scenic. Azazello este memorabil interpretată de actrița Keresztes Ágnes, de o parșivitate slugarnică și tenebroasă. Hella (Bogár Barbara) este o apariție elegantă, de un erotism lasciv, păstrând însă infernalul, pe care și numele ei îl inspiră, ocultat permanent în perimetrul unui estetic opulent.
Muzica (Bakk-Dávid László) servește foarte bine necesitățile spectacolului, universul sonor fiind hotărâtor ca atmosferă. Costumele semnate de Mihály Katalin de asemenea sunt ingenioase, mai ales cele de la scena balului.
A Mester és Margarita / Maestrul și Margareta este un spectacol remarcabil și cât se poate de actual, căci avertizează asupra pericolului unei mișcări tot mai pregnante în ultima vreme (argument suprem al exponenților ei, repetat ad nauseam fiind: nu sistemul a fost greșit, ci felul în care a fost aplicat) mișcare care exclude, "tăie și spintecă" capodopere ale literaturii, și nu numai, pe baza unor criterii ideologice ce nu sunt inerente operelor, promovând pas cu pas ateismul (absența unei ordini superioare independente de om) și un egalitarism (de fapt un soi de nou proletariat) social și cultural, impus cu tăvălugul.
(foto: László Czinzel)