Dacă la spectacolul de 210 minute al lui Radu Afrim Kommuna - székely öko-románc / Comunitatea - Eco-romanță secuiască am avut impresia că e prea încărcat (o pauză), aici, tot pe o întindere de 210 minute (două pauze), am simțit că e mult mai aerat decât mă așteptam. Deși menționate în fruntea distribuției, personajele din titlu apar conturate mult mai târziu pe scenă, iubirea dintre ei înscriindu-se într-o altă pagină din istoria tristă a amorurilor. Desigur, derulată sub spectrul apăsător al comunismului sovietic (biruitor și învins!), distrugător de vieți omenești. Un "maestru" schingiuit, batjocorit de societate. De aceea, destinul Maestrului adevărat, locuit de propria lui măiestrie, e sumbru. E profilul unui scriitor cenzurat, prins și încătușat de puterea sovietică. Alura lui de virtual maestru neînțeles e redată în tranșe degradante pentru statul său de scriitor cu aleasă conștiință de Frumen Gergő. Umilit, închis într-o casă de nebuni, (stabilimentul rezervat opozanților regimului), el își va arde manuscrisul despre povestea biblică a lui Pontius Pilat și Jésua, interpretați de Varga Sándor și Erdei Máté în cheie clasică, de o gravitate dominantă corespunzătoare. Parte din manuscris va fi salvată de Margareta, iubita în stare să sacrifice orice pentru a-l ajuta, schițată în linii idealizante de Sosovicza Anna. Fragmente din judecata lui Pontius Pilat vor fi aduse în lumina scenei în fața unui decor impunător, imaginând măreția unui palat din vechimea Ierusalimului.
Scena rotativă permite ilustrarea aspectelor din două lumi diferite, contrapunctice: lumea realităților moscovite din anii '30 (după instalarea puterii sovietice din 1917) și lumea ficțiunilor din romanul Maestrului. Alternanța lor și viteza rotativei scurtează distanța dintre planurile narative devenite prin repetare și durata scurtă a scenelor perfect aglutinante. Din ingeniozitatea decorului propus de Sós Beáta face parte și simbolul comunismului, steaua roșie înălțată deasupra scenei, mare încât să acopere cele două măști embleme ale artei scenice. Când va fi coborâtă, trasă de sfori, va marca, desigur, victoria fabulației onirice în fața realităților coercitive, refugiul în universul ficțiunii imaginat de Bulgakov.
Costumele banale și drăcești, terne și suprarealiste, concepute de Mihály Katalin, sunt investite cu expresivitate maximă, turnată în tonuri puternic contrastante, cu ascendență în lumea de circ felliniană. Ele au un rol determinant în crearea atmosferei nebuloase, ambigue, intrinseci conținuturilor, conotațiilor metafizice ale romanului. Reușita montării se revendică și de la valorizarea costumelor carnavalești cu pregnant efect vizual halucinant. Cu siguranță, traducerea dramaturgului la acest spectacol, Kozma András, a avut în vedere translația între cuvânt și extensia sensului în imagism vizual pentru a cuprinde cât mai mult din conotațiile și spiritul fluctuațiilor fanteziste existente în roman.
Desigur, temerea enunțată de regizorul Sadar Tagirovsky relativă la imposibilitatea de a reda în spectacol "un roman în toată complexitatea sa" e reală. Dar demersul său justifică pe deplin încercarea de a îndepărta această îngrijorare. Din dorința de a explicita morfologia subiectului, el prezintă, în avanscenă, personajele importante implicate în călătoria imaginară clădită pe motivul faustic. În acest periplu fantezist, rolul predominant în declanșarea intrigii este deținut de misteriosul profesor de magie neagră Woland, alias Mefisto, înzestrat cu disponibilizarea abilă a vicleniilor malefice de volubilul în vorbire și gestică Rapper-Vencz Gábor. Sprinteneala e contrariată de siguranța manifestată în acțiunile sale. Woland / Dracul deghizat în om de știință este însoțit în vizita sa de Koroviev / Rppert-Vencz Stela, motanul Behemot / Orban Zsolt, asasinul Azazello / Keresztes Ágnes sau Budizsa Evelyn și vrăjitoarea Hella / Bogár Barbara, cu toții aliniați pe podium în fața cortinei la început de călătorie în fantastic. Berlioz (nu celebrul compozitor francez!) e "capul ateist al birocrației literare" schițat caricatural de Nagy Orbán, ca și celelalte roluri încredințate: Caiafa sau Steopa Lihodeev, directorul teatrului de varietăți vizitat de Woland în vederea unui proiectat spectacol. Liantul între cele două lumi este făcut de poetul pribeag Ivan Ponîrev, devenit simpatic prin aspectul său dezinhibant și felul în care Szabó János Szilárd știe să-i pună în evidență naivitățile și voința de afirmare pe plan literar. Participă la balul satanic dinspre final, în mai multe roluri, actorii Péter Attila-Zsolt, Gál Ágnes, Diószegi Attila, Laczkó Tekla, Poszet Nándor, Lászlo Zita și Budizsa Evelyn. Trebuie spus că partea a doua a spectacolului sătmărean e un veritabil vertij artistic vizual și interpretativ de mare forță, forte bine construit în limbaj baroc extravagant de înaltă ținută. Efecte de lumini săgetătoare și culori abracadabrante dă light designer-ul Markó Zsolt în combinație permanentă cu semnificațiile scenelor.
Muzica lui Bakk-Dávid László și coregrafia lui Bordás Attila nuanțează sincretic, original, mesajul unui tulburător tablou vivant, decupat din curgerea timpului istoric și implementat, iată, în timpul artei, etern. Intenționat lăsat deschis, neamprentat în conotații definitive, concluzive, finalul trimite spre o ieșire din iad, o despărțire, o detașare din lumea fantomelor trecutului, hidoase în sine, întrucât "opera lui Bulgakov nu a fost niciodată terminată". E de înțeles că regia a ținut să se plieze pe această realitate, ilustrând-o fidel.
(foto: László Czinzel)