Documentarul este construit din două linii temporale: prezentul, anume viața din acest moment al domnului Caliu, care se bucură de succesul pe care îl are în lumea evenimentelor private, în special a nunților, și încercarea acestuia, alături de formația sa actuală, să recapete gloria pe care o aveau odată în lumea concertelor internaționale și a festivalurilor de muzică din toată lumea; respectiv trecutul, care se concentrează pe imagini din arhivă cu orchestra Taraf de Haiduc, condusă de Caliu de la Clejani, și pe succesul ansamblului din anii '90 și începutul anilor 2000. O vreme în care formația colinda întreaga lume și introducea muzica lăutărească în toate culturile și tuturor celor care nu auziseră până atunci de România (în afară de numele Ceaușescu) sau știau mult prea puține despre țara asta.
Regizoarea Simona Constantin creează o paralelă între momentele frumoase din vremurile bune și cât le e de greu muzicienilor, astăzi, să se repună pe picioare, confruntați cu un ritm care pare că îi depășește. Totodată, diversele scene din prezent în care membrii formației se ceartă între ei sau sunt prinși în conflicte aprinse, în care de cele mai multe ori este inclus domnul Caliu, sunt intercalate sau întrerupte cu momente nostalgice și cu energia mult mai pozitivă care părea că acapara formația în acele momente. Secvențe parcă abstracte cu trupa de români la Turnul Eiffel, întâlnirea lor și interacțiunea cu Johnny Depp, moment imortalizat într-o fotografie și explicată de către managerul tarafului de atunci, Michel Winter, care revine ca agent.
Domnul Caliu pare un om care ține foarte mult la familie, muzică, dar cel mai mult la tradiție. Dintre toți membrii formației sale (ceterașul, contrabasistul, acordeonistul și fiul său, Robert), el pare să respecte cu cea mai mare strictețe tradiționalismul și disciplina pe care le-a învățat de mic copil. Una dintre scenele mele preferate, și care demonstrează păstrarea valorilor lăutărești pe care domnul Caliu le are la suflet, este momentul înregistrării noului album al tarafului. Cu Bogdan Simion producător, studioul devine un instrument în sine. Ilustrarea procesului artistic și tehnicilor de înregistrare mi-au adus aminte de cum reușea George Martin să îi capaciteze pe Beatleși să creeze cea mai bună muzică făcută vreodată. În acest caz, cea mai tehnică muzică lăutărească din ultimii ani. Metodele pe care Simion le folosește pentru a-i îndruma pe muzicieni într-o zonă în care fiecare să își creeze un stil propriu, distinct, îl face un producător cu adevărat priceput și care a dovedit cu mai mulți artiști că își face bine treaba.
În cazul lui Caliu, problemele nu sunt legate direct de Simion, ci de conflictele interne din trupă. Orgoliile par să afunde cu totul lucrul în echipă și încercarea de a suna organic, în ton cu restul formației. Încercările producătorului de organizare parcă dispar atunci când domnul Caliu se contrazice sau își confruntă un coleg. Însă, în final, după toată cearta și tensiunea acumulată, tot ce rămâne e muzică pură. Instrumentație curată și un solo splendid al maestrului Caliu creează un climax bine meritat, care împinge filmul către cel mai important moment: plecarea în turneu și împăcarea cu gândul că familia trebuie lăsată în urmă, cel puțin temporar.
Însă ceea ce vor cu adevărat să transmită realizatorii prin materialul filmat pe parcursul a mai multor săptămâni, încrucișat cu secvențele arhivate acum 30 de ani, este de fapt această diferență între generații și cum se raportează acum generația tânără la muzica lăutărească, față de cei cu care erau obișnuiți acum 30 de ani. Tot în scena înregistrării albumului îl auzim pe domnul Caliu cum susține că el nu cântă manele și că nu vrea să fie asociat cu ele. Între timp, fiul său, Robert, e convins că ceea ce cântă ei e muzică de petrecere, ceea ce el și restul membrilor formației denumesc manea.
În esență, documentarul își propune să exploreze talentul uriaș al domnului Caliu, și încercarea sa de a deveni mai relevant ca niciodată pe scena muzicală. După cum relatează el însăși la început, vreau să rămân în istorie. Însă, lumea modernă în care Taraf de Haiduc încearcă să își recâștige reputația de odinioară, pare să fie mult prea mult pentru un stil de muzică care în ochi tinerilor e văzută ca fiind de modă veche. Caliu de la Clejani va rămâne în istoria muzicii lăutărești, fără îndoială, însă dorința lui evidentă și a celor care au realizat acest documentar este o prezentare a acestei culturi unei generații tinere care poate învăța multe din viața unei personalități cum este el.