Cine este Nia, vă întrebați? Nia este numele de copilă al artistei franceze Ștefania Becheanu, protagonista filmului, care are curajul să-și povestească copilăria chinuită trăită în România.
Still Nia începe cu un montaj rapid care arată diagnostice grave: "Sechele encefalită. Scleroză în plăci". Apoi, o serie de planuri-detaliu ale unei tinere implicate într-un fel de dans terapeutic. Camera se mai depărtează puțin pentru a cuprinde în cadru întregul său corp, implicat într-un fel de dans terapeutic. La acest moment, încă ne mai așteptăm să vedem o luptă cu o boală degenerativă al cărei succes poate să fie cel mult moral, dar niciodată fizic. Însă, spre surprinderea noastră, în secvența următoarea, aceeași tânără despre care inițial aflasem acel diagnostic grav, stă pe malul mării și o anunță pe maică-sa că face un documentar despre propria sa copilărie. Începem și noi să bănuim că victoria s-ar putea să fie definitivă.
Fata are un acces franțuzesc. Îi scapă chiar barbarisme nevinovate precum o "trasă" ("une trace" = "o urmă" în franceză) pentru ca apoi să fim introduși într-o confesiune a copilăriei marcată de boli despre care tocmai ne-am lămurit că au fost imaginare. Diagnostice greșite care i-au marcat întreaga copilărie.
Confesiunile sale sunt povestite pe un ton liniștit, cu câteva izbucniri care sunt gestionate stoic, pentru că miza documentarului nu este melodrama. Nu vrea să suscite emoții cum sunt multele campanii de strângere de fonduri cu copii suferinzi, ci, din contră, să arată cum totul poate să fie depășit în condițiile profesionalismului demonstrat în sistemul social vestic. Uneori izbucnește în plâns, dar trece repede peste momentele astea, căci povestea pe care vrea să o transmită prin intermediul camerei este una a victoriei.
În același timp, chiar dacă doar implicit, Still Nia este deopotrivă o critică a sistemului de asigurări de sănătate din România și o laudă a celui din Franța sau, mai larg, din Europa. Primul este grevat de șpăgi și, mai rău, de lipsă de profesionalism, cel de-al doilea este caracterizat prin profesionalism și, mai mult decât atât, prin posibilități reale de recuperare, subvenționate de stat. Cu toate acestea, nu se vrea nici parte a unei revolte care să poată să fie ulterior instrumentalizată de vreo nouă emanație politică ce mimează valorile modernității.
Într-o secvență foarte bine filmată și emoționant regizată, Ștefania își decupează chipul din diferite fotografii care îi amintesc de copilăria sa marcată de interdicții și le pune în apa mării, care începe să le mestece încet, cu valurile ca niște dinți cu tăișuri din spumă, pentru a le înghiți inexorabil în cele din urmă. Nia, numele său de copilă chinuită, este acum reinterpretat și reafirmat de adultul victorios printr-un performance ritualic ce vrea să pecetluiască trecutul prin efervescența prezentului.
Căci, împreună cu performanțele artistice, măiestria imaginii semnate de Carmen Tofeni și Paula Onet și a montajului sau sensibilitatea confesiunii, Sill Nia transmite un optimism și o serenitate proprii învingătorilor. Nu acuză ceea ce a lăsat în urmă, deși rechizitoriul este redactat și semnat. Nu se plânge pentru copilăria pierdută, deși lacrimile sunt martore amare. Nu imaginează soluții, pentru că știe și demonstrează că salvarea nu este în programe sforăitoare.
Din contră, lasă mărturia unei învingătoare care nu mai are nevoie de reglarea conturilor căci se concentrează pe celebrarea prezentului. Arta este terapie, arta este salvare. Dansul se transformă într-o revoluție a corpului împotriva mrejelor trecutului care strigă zadarnic: "Nu ai voie să faci sport, că ți se mișcă cheagul de sânge de pe creier!" Nu ai voie asta, nu ai voie ailaltă. Doar ciocolată albă are voie, i-au spus doctorii, pentru că ciocolata cu cacao i-ar fi provocat mișcarea tumorii și ar fi omorât-o. O întreagă litanie de interdicții care se aplică unui copil văzut ca bolnav de adulți și de profesioniști care sunt ei înșiși bolnavi cronici de impostură profesională, corupție și moarte sufletească.
Chiar dacă refuză cheia de reproșuri politice, faptul că o tânără a fost nevoită să emigreze pentru a scăpa de ghearele sistemului românesc de sănătate ar trebui să ne dea de gândit. Poate că noi toți suntem diagnosticați în mod greșit ca neputincioși, ca "handicapați". Poate că, de fapt, posibilitățile noastre de intervenție și însănătoșire sunt reale, mult peste ceea ce am fost învățați să credem de corupții și impostorii cărora le-am acordat încrederea noastră pentru că nu am avut încotro, că eram mici și vulnerabili. Iar asta e valabil nu doar pentru medici, ci și pentru alte figuri de autoritate: profesori, preoți, șefi, etc. Still Nia nu ne oferă răspunsuri cuprinzătoare la întrebările astea, dar ne dă un exemplu deopotrivă de sensibil, emoționant și mobilizator.