Am și reușit să particip la o dezbatere dedicată fenomenului Tate în România, în cadrul căreia mi s-au părut deosebit de pertinente reflecțiile și opiniile Ionelei Băluță, ale lui Ștefan Baghiu și ale lui Costi Rogozanu pe această temă.
Am început una dintre zile asistând la proiecția unui film destul de dureros. Anatomy of Ordinary Crimes / Anatomia unor delicte obișnuite m-a făcut să ies răvășită din sală, cu inima strânsă și cu gânduri amestecate, dintre care multe încărcate de furie. Regizoarea Adina Sădeanu aduce în prim-plan povestea a patru femei care își expun odiseea unei hărțuiri online, iar după greutatea mărturisirii, urmează batjocura autorităților, care ridică din umeri în fața unor momente critice, fără să facă prea mare lucru. Este un documentar care te ține în priză, cu nuanțe curajoase și formule cinematografice bine gândite. Poveștile par cunoscute din presă, dar devin cu adevărat șocante atunci când realizezi cât de superficial sunt luate în considerație astfel de hărțuiri. Evident că nici acest film nu va putea schimba ceva în viețile noastre. Ne îngrozim, ne punem câteva întrebări, iar apoi ne continuăm viețile, în timp ce abuzurile continuă să se petreacă în online. Mi s-a părut interesant modul în care Adina Sădeanu a combinat poveștile, unele care și-au găsit, într-o anumită măsură, o rezolvare prin justiție, altele care au rămas suspendate într-un spațiu al nepăsării, sau, și mai grav, fără nicio soluție din cauza lipsei unui cadru legal adecvat. Apreciez curajul protagonistelor de a-și explica și retrăi procesul prin care trec după o traumă în care agresiunea sexuală ajunge, paradoxal, să apese pe umerii victimelor. Anatomia unor delicte obișnuite rămâne în minte nu prin poeticitatea imaginilor, ci prin relevanța lor și prin consistența faptelor, în ciuda încercărilor femeilor de a-și reface viața, de a se bucura de normalitate alături de cei dragi, fără să poată scăpa de un trecut care continuă să le urmărească.
Tot despre experiențe traumatice este și documentarul Paulei Oneț, Still Nia. De data aceasta, însă, este vorba despre terapia prin artă, despre găsirea unei forme de salvare și refacerea corpului prin dans, performance și poezie. O tânără pe nume Ștefania primește un diagnostic grav care o poartă printr-o serie de spitale încă din copilărie, până când, la un moment dat, găsește un medic ce îi dezvăluie că suferința prin care a trecut s-a bazat, de fapt, pe o minciună clinică. În timp ce urmăream documentarul, mi se amestecau în minte fragmente din cărțile lui Max Blecher, cu reflecțiile lui din patul de spital, și imagini din celebrul Mar adentro, regizat de Alejandro Amenábar, cu Javier Bardem în rol principal: tonuri albastre, briza mării, răsuflarea rece, sfâșierea singurătății și acceptarea unui destin implacabil. În acest documentar, Ștefania descoperă că are o viață înainte, pe care un diagnostic greșit o umbrise multă vreme. Povestea ei e una răvășitoare, expusă prin planuri strânse, cadre intime care o surprind întinsă, vulnerabilă, dar totodată puternică. Protagonista trăiește permanent între două lumi, între tristețe și zâmbet, între două țări, una în care poartă numele ei complet, și alta în care se prezintă ca Nia, numele din copilărie, între dans și poezie, între trecut și prezent. Am admirat atenția pentru detaliul vizual, culorile și mișcarea pe care realizatoarele le-au folosit cu o sensibilitate remarcabilă. Cu excepția lui Marius Leftărache, care s-a ocupat de sunet, întreaga echipă a filmului este formată din femei. Carmen Tofeni, directoarea de imagine, pe care o remarcasem și pentru scurtmetrajul ei documentar Agridoce, aduce și aici același rafinament estetic și o creativitate singulară în compoziția planurilor. Paula Oneț a fost, pentru mine, o descoperire plăcută ca cineastă.
Still Nia a fost distins cu premiul pentru cel mai bun documentar în secțiunea românească, o recunoaștere meritată pentru un film cutremurător.
Rămânem tot în zona dansului, iar unul dintre documentarele care m-au emoționat peste măsură a fost Miriam Răducanu - Rigoare și senZ, în regia Alexandrei Gulea. Regizoarea a câștigat în 2024 premiul pentru cel mai bun documentar la Astra Film Festival, în competiția România, cu filmul Maia - Portret cu mâini. În opinia mea, Alexandra Gulea e o cineastă care surprinde cu finețe fragilitatea umană, prin personaje și imagini în care fantasticul e dedublat de experimental. În Rigoare și senZ, este prezentată cariera fabuloasă a profesoarei și artistei Miriam Răducanu, prin imagini de arhivă pline de grație și forță. Mi-am dat seama că știam atât de puține lucruri despre evoluția dansului modern în România, deși îmi amintesc o emisiune difuzată la televiziunea națională în anii '90, în care am văzut-o pe Miriam Răducanu dansând alături de Gigi Căciuleanu. Am rămas fascinată de coordonarea dintre ei și de senzualitatea pe care o transmiteau prin fiecare mișcare. Este un documentar cu o stilistică elegantă, în care portretul coregrafei Miriam Răducanu se dezvăluie într-o complexitate surprinzătoare. În acest film documentar, vocea lui Miriam Răducanu însoțește întreg filmul, ca o confesiune. Ea dă ritm și sens poveștii, transformând filmul într-un jurnal de viață, care lasă să se vadă vulnerabilitatea femeii din spatele imaginii publice. Structura narativă a acestui film nu urmează o cronologie clasică, ci e fragmentată, poetică, reflexivă, asemenea memoriei însăși, în care ordinea emoțională ajunge să fie mai importantă decât cea temporală. Până și imaginile de arhivă capătă o valoare afectivă, văzute prin gândurile artistei, nu ca documente, ci ca amintiri. Vrând-nevrând, arhiva devine o prelungire vie a memoriei. Nu am putut să nu mă gândesc și la alte artiste străine care au devenit personaje de filme documentare, cum ar fi Pina (2011), realizat de Wim Wenders. Aici, Pina Bausch este o figura misterioasă, fragilă, poetică și radicală, al cărei dans transmite emoție, vulnerabilitate, dorință și chiar frică. Mi-a venit în minte și Bobbi Jene (2017), documentarul regizat de Elvira Lind, care conturează un portret extrem de intim, aproape brutal, al unei dansatoare aflate în căutarea libertății artistice și profesionale. În aceeași notă se înscrie și Dancing with Maria (2014), filmul regizat de Ivan Gergolet, dedicat coregrafei argentiniene María Fux, care a continuat să danseze și să predea chiar și la 90 de ani.
Din toate aceste experiențe, se desprinde același impuls vital, dorința de a dansa încontinuu, indiferent de circumstanțe, iar mișcarea devine o expresie a supraviețuirii. Miriam Răducanu rămâne pe scenă, face parte dintr-o istorie și o genealogie a femeilor pentru care dansul înseamnă senzualitate, sens și forță, iar Alexandra Gulea, prin acest film, ne redă parte din trecutul volubil și fascinant al artistei.
Despre memorie, idealism și solidaritate, aflăm din documentarul regizat de Andra MacMaster, Bright Future / Viitor luminos. Filmul reprezintă o meditație vizuală, construită din imagini din arhiva video personală a cineastului amator Emilian Urse, care ne fac să călătorim în Coreea de Nord împreună cu delegația României, în 1989, la cea de-a treisprezecea ediție a Festivalului Mondial al Tineretului și Studenților, ultimul mare spectacol al internaționalismului socialist. Nu vorbim aici numai despre un film documentar în care imaginile sunt înlănțuite într-o coerență logică, ci și despre o amplă muncă de cercetare pe care regizoarea a făcut-o câțiva ani atât în țară, cât și în străinătate, pentru a înțelege dimensiunea acestui festival și semnificația lui pentru tinerii din acea perioadă, chiar în momentul în care socialismul se afla în impas și se contura ideea unei contrarevoluții. Urmărind imaginile care se desfășurau în fața mea, am simțit o exaltare a unei generații de tineri care credeau în pace, solidaritate și anti-imperialism. Probabil a fost și ultimul eveniment de acest gen, iar, astăzi, observăm o tot mai accentuată îngrădire a drepturilor, o indiferență față de cei afectați de conflicte armate și un haos conceptual și ideologic generalizat. În ultima parte a documentarului, devine evident contrastul cu realitatea care se profila la orizont: doi copii sunt întrebați dacă s-au gândit la viitorul lor într-o Românie tot mai gri și dezolantă. În orice caz, e imposibil să treci cu vederea aparițiile tinerilor din delegația României de atunci, figuri care aveau să devină ulterior binecunoscute: Adrian Năstase, George Copos, Mugur Isărescu, dar și artiști precum Dan Bittman, Loredana Groza, Silvia Dumitrescu, printre alții.
În altă ordine de idei, Bright Future / Viitor luminos, te face să porți un dialog cu filmele la care a lucrat cineastul Harun Farocki, Inextinguishable Fire (1969) și Videograms of a Revolution (1992, împreună cu Andrei Ujică), în care se simte o examinare critică a mecanismelor prin care imaginea produce sens, controlează percepția și organizează realitatea. Pentru Farocki, imaginea e o construcție ideologică, iar cinemaul devine o formă de demontare a acesteia. În schimb, după părerea mea, filmul realizat de Andra MacMaster este o formă de expunere a unor imagini filmate de un cineast amator, cu scopul de a înțelege trecutul, devenind astfel un contrapunct la cinismul și fragmentarea realității de astăzi. Consider că acest demers reprezintă un act de curaj în fața tuturor justificărilor și poziționărilor anti-comuniste, care adesea exclud posibilitatea de a privi acele momente esențiale în construirea unei coeziuni sociale, chiar și una idealistă. Filmul a primit premiul pentru cea mai bună regie în secțiunea românească în cadrul festivalului.
Mi-au rămas și alte filme de văzut, pe care probabil le voi urmări online, dar partea cea mai intensă rămâne adrenalina pe care ți-o oferă vizionarea într-o sală de cinema. Poate că este, până la urmă, o formă de rezistență: te obligă să fii prezent, cu ochii pe ecran, fără pauze, iar discuțiile de după fiecare proiecție sunt prețioase, chiar dacă, uneori, incomode, pentru că aduc în prim-plan o lume în care drepturile umane ar trebui respectate nu doar prin vorbe, ci și prin fapte.
Și da, mi-ar fi plăcut să fie și câteva filme documentare realizate de regizori palestinieni în acest festival, mai ales în contextul politic actual, despre care, din păcate, discuțiile rămân sterile, cel puțin în România.