La Astra am aflat cine e Luchino Visconti, cu ocazia unei proiecții a dramei La Terra Trema. La Astra am avut acces la culturi și lumi pe care nici nu mi le puteam imagina. La Astra am învățat ce înseamnă responsabilitatea - e totuși ceva ca sincronizarea unui film cu subtitrarea lui să fie în mâinile tale când ai doar 14 ani, mai ales după ce training-ul pentru programul utilizat a fost desfășurat în engleză de un neamț și mai ales când replicile filmelor sunt într-o limbă pe care nu o înțelegi. Am avut pățanii și emoții, dar am și învățat că sunt capabilă de multe.
De cinci ani de când scriu cronici, am tot vrut să mă întorc la festival, ca acreditată de presă. Nici anul acesta nu mi-a ieșit - ce perioadă aglomerată mai e și luna octombrie - dar măcar reușesc să îl acopăr de la distanță. E și acesta un (re)început. Primul documentar cu care mi-am dat întâlnire, ales instinctiv, aproape profetic, a fost Still Nia, în regia Paulei Oneț. Nu știu dacă e un detaliu relevant, dar scriu această cronică cu câteva ore înainte să plec la Valencia, oraș pentru care am dezvoltat o obsesie în urma unei escale de zece ore și unde se întâmplă ca cineasta să fi studiat. Iar eu ador coincidențele.
Camera manevrată de ea și de Carmen Tofeni o urmărește pe artista franceză de origine română Ștefania Becheanu în încercarea de a se reconecta cu copilăria ei după o amnezie auto-indusă de 15 ani. Povestea ei se dezvăluie încet, cu răbdare. Dacă la început tragedia pare să fie clară, plot-twist-ul unei vieți care bate filmul ne arată că problema e de o cu totul altă natură. Protagonista, alintată Nia când era mică, a petrecut ani de zile în spitale din cauza unor migrene îngrozitoare ce o trezeau noaptea din somn și care au primit de-a lungul timpului o multitudine de explicații: cheag de sânge, scleroză în plăci, encefalită nu știu de care ș.a.m.d.
Când vezi documentele medicale din debutul filmului, nu poți decât să te întrebi cât ghinion a putut să aibă micuța Nia ca să fie "blagoslovită" cu atâtea afecțiuni, care mai de care mai exotice în nume. Adevărata boală iese totuși la iveală atunci când publicul realizează, pe la jumătatea documentarului, că nu a fost niciodată vorba de una reală, ci de un sistem medical plin de incompetenți, hrănit din șpagă și indiferență la nevoile pacientului - același sistem absurd făcut cunoscut unei lumi întregi prin Moartea domnului Lăzărescu. Unul în care doctorii îți spun să nu faci sport că poți să mori sau că ciocolata face rău la creier, fără nicio dovadă concretă. Aici lucrurile devin personale pentru spectatorii cu experiențe similare - de exemplu pentru mine.
Și eu am trecut, în copilărie, prin nenumărate proceduri neplăcute și complet inutile precum endoscopia și injecțiile cu gentamicine, din cauza a nu unul, ci chiar două diagnostice greșite. Și eu m-am plimbat prin spitale doar pentru a afla ce am, cauza fiind mult mai inofensivă decât s-a încumetat oricine să creadă. Și eu a trebuit să duc un stil "anormal" de viață timp de câțiva ani pentru a ține în frâu o intoleranță la gluten de care nu sufeream. Pe vremea aia produsele fără gluten nu se găseau chiar la orice magazin, trebuiau comandate din capitală. Pâine specială, biscuiți speciali, pișcoturi speciale. Eu eram "ciudata" care venea mereu cu mâncare de acasă la grădiniță și școală cu program prelungit. Ar fi putut fi mult mai rău, nu mă plâng. Dar e frustrant să știi că ai avut o copilărie atipică dintr-o cauză imaginată de niște adulți ce nu știu să își facă treaba.
Prin asta a trecut și Ștefania, apoi a încercat să îngroape totul și să își construiască o nouă identitate, complet detașată de Nia. Arta ei a salvat-o - terapia prin artă fiind un alt subiect care mă pasionează. Pictatul, dansul, poeziile și marea - pe care abia aștept să o văd în câteva ore. Creațiile ei se împletesc cu restul poveștii inițial cu detașare, apoi căpătând un sens și o legătură tot mai puternice. Cum îi spune ea mamei sale, ele nu trebuie înțelese. Trebuie simțite. Povestea ei rezonează cu spectatorii, iar arta creată - inclusiv muzica filmului, semnată tot de ea - accentuează toate sentimentele resimțite.
Still Nia arată clar, în culori naturale, evoluția fetei, de la o tânără paralizată de frică și ipohondrie la o artistă desăvârșită, vindecată de traumele unei copilării ce i-a fost furată fără niciun drept. Vulnerabilitatea și deschiderea de care dă dovadă e demnă de admirat. În definitiv, trecutul nu ni-l putem recupera. Contează doar ce facem de acum înainte. Putem alege să nu ne atingem de acele amintiri dureroase. Sau putem să începem reconstruirea unei identități distruse de un sistem deficitar.