Lucrurile care populează interioarele sunt nu doar de prost gust, ieftine, ci mai ales inutile. Singurul obiect dorit, luptat, care poate schimba starea de spirit a personajelor este laptopul. Instrument versatil de comunicare și creație, acesta devine trambulina prin care visele pot fi înfruntate.
Acestuia i se închină de fiecare dată Stela atunci când încearcă să își urmeze vocația. Laptopul se transformă într-o mică divinitate casnică căreia i se adresează rugăciuni încăpățânate: Stela are o schiță de scrisoare de vreo pagină, într-un amestec de română și engleză, pe care tot încearcă să o termine, la care scrie goală pentru că doar așa poate intra în contact cu idealurile sale.
Dar cine este Stela (o Katia Pascariu excelentă), protagonista acestei elegii comice balcanice? Este o fată simplă, de provincie, rămasă prinsă în obsesia adolescentină față de un obscur cântăreț balcanic pe nume Boban, chiar și la maturitatea neîmplinită de sărăcia tranziției.
Mică, nervoasă și asumat lipsită de sex appeal, Katia Pascariu se mișcă prin lumea săracă, prăfuită și fără speranță cu fronda celui care știe că este inadaptat la o societate care este ea însăși disfuncțională. Ea face acest film să pară adesea un one woman show. Nu pentru că se transformă în funcție de momentele diferite, de arcul personajului (de fapt, nu prea avem o evoluție propriu-zisă, ci mai degrabă o atitudine de încăpățânare care concede din când în când realității și puținelor oportunități care apar o șansă, doar pentru ca apoi să concluzioneze cu ceva de genul "ți-am spus eu că nu e nicio ispravă?").
Alături de Pascariu, tatăl regizoarei, Miodrag, face și el un rol memorabil. Îmbină o alură de fante de Balcani cu cea de bătrânel conștient de sine, dar fără să fie sfătos. Reușește să facă echilibristică stând ferm pe funia întinsă între libidinoșenie de rock star și cea de vedetă ridicolă. Costumele pe care Dana Păpăruz le pune pe el completează o imagine percutantă despre ce înseamnă să fii un star într-o regiune ca a noastră.
În afară de aceste ecouri coloristice, este remarcabilă absența trimiterilor explicite la evoluțiile politice și istorice. Răsturnarea radicală a situației față de anii comunismului, când România era înghețată de dictatura comunistă, în contrast cu Iugoslavia de atunci, care era practic o anticameră spre libertate: acum avem România membră în clubul select al Uniunii Europene, care protejează granița externă cu Serbia.
Comedia care ar fi putut rezulta din absurdul acestui vis de adolescență este exploatată la foc mic. Toți, inclusiv protagonista, sunt mai degrabă condescendenți față de această nebunie, care se adaugă parcă unui șir mult mai lung de halucinații, refulări, deghizări. Oamenii vor să trăiască și chiar să înflorească în real, dar le iese atât de rar, încât nu le mai pasă când cei dragi o iau razna.
Sorella din Clausura se înscrie în trilogia de autor a Ivanei Mladenović dedicată marginalilor societății românești și balcanice amețită de tranziție. Alături de Soldații. Poveste din Ferentari (2017) și de auto-ficționalul Ivana cea groaznică (2019), regizoarea păstrează o coerență a privirii artistice asuprea inadaptaților aflați permanent în mișcare fizică și mai ales fără ancore instituționale sau familiale. Un fel de rolling stones that gather no moss chiar dacă și ei și-ar dori asta la un moment dat, obosiți de prețul prea mare al independenței.
Este tipul de comedie în care nu poți să râzi prea tare pentru că simți și tu, ca spectator, că societatea noastră nu e prea generoasă, fie și pentru că nu are cu ce.
În cazul ăsta, Stela nu este doar un personaj, ci un simptom. Ea nu refuză viața din capriciu sau dintr-o idiosincrazie personală, ci pentru că lumea în care trăiește pare să fi pierdut orice argument convingător în favoarea ei. În acest sens, comedia Ivanei Mladenović devine una dintre cele mai amare reflecții despre Balcanii contemporani: o regiune în care nu exuberanța este problema, ci epuizarea.
Lipsa de excitație - de libido, adică - devine trăsătura dominantă, apăsătoare și ciudată, a eroinei sale. Dincolo de absurdul și comicul idiosincraziilor sale, devine tot mai clar, spre finalul filmului, că Stela este întruparea unei întregi inadaptări postcomuniste, în care lehamitea în fața lipsei de orizont, a sărăciei și a austerității permanente excizează radical dorința de procreare. Ea are câteva reprize de sex: cu un bișnițar care se dorește familist, apoi cu un patron de editură care este familist, dar vrea și amante (Cătălin Dordea) și în cele din urmă cu un băiat bun și sărac de la țară, care este și maseur al femeilor din oraș. Dar, de fiecare dată, erotismul seamănă cu o ciorbă care s-a răcit de mult, deși poate foamea te împinge să o mănânci.
Societatea a visat permanent, dar acum nu doar că s-a trezit din vis, ci și-a dat seama că nu funcționează nici tentativa de a construi o alternativă. În Balcanii din film, îndemnul biblic "creșteți și vă înmulțiți" se înfundă pe niște străzi pustii, cu câini vagabonzi și tineri lipsiți de speranță.
Așa că există o îndrăzneală care nu poate fi ignorată în filmul ăsta. Sunt și imaginile și situațiile, e drept, dar cred că este mult curaj nu doar în a arăta o femeie care se masturbează pe un afiș, ci în a țese ițele disperării prin care ea ajunge într-o asemenea situație și, mai mult decât atât, în a portretiza o lehamite atât de puternică, de secătuită, încât să nu mai accepte nici măcar întâlnirea față în față cu idolul.
Tocmai aici cred că se află gestul cel mai radical al filmului. Nu în sexualitatea explicită sau în vulgaritatea deliberată, ci în acuza care se simte aproape ca o înjurătură plină de miez împotriva unui post-comunism deopotrivă sărac și prins în trecut care a reușit performanța paradoxală de a seca până și dorința. Iar când libidoul dispare, comedia nu mai poate fi cu adevărat veselă, deși gustul ei amărui are ceva din farmecul unei beri calde băută la birt.