Oricât Bregović se aude în fundalul filmului din 2025, balcanicitatea Sorellei este mult înrudită stilistic cu formula estetică a regizorului Radu Jude și marginalitatea pe care acesta știe să o exploreze tenace, pentru un rezultat creativ fertil și, după cum se observă, viral.
Fără o cuvenită reașezare balcanică, țațo, România risca să rămână pe dinafară, soro, căci nu ar fi intrat nicicând în Uniunea Europeană, având cele mai cuminți femei din Europa, lipsite - mă-nțelegi! - de apetitul amorului extraconjugal. Teribil, monșer. Pentru așa problemă de serai, sorellele pot furniza sprijin confratern de dincolo de Dunăre (și chiar de Marea Adriatică - titlul simbolizând o confrerie de călugărițe catolice, italiene, care fac jurământ de tăcere un an întreg, pentru a cânta într-o singură zi a anului).
Filmul nu este cuminte nici sub raport estetic, nici în privința tematicii și moravurilor (nu pentru asta «s-a» murit, la Revoluție?), pentru simplul motiv că tocmai asta presupune balcanismul: reașezarea ierarhică a valorilor, dinspre periferie către centru, așa cum Ivana Mladenović ne-a obișnuit, deja, cu Soldații. Poveste din Ferentari.
Stela este o marginală care eșuează în tot ce întreprinde, chiar și în plan suicidal. Discursul ei stradal, de factură comică, care ia publicul drept martor, amintește de Sacha Baron Cohen, în Borat. Cooperarea familială balcanică triumfă, în final, nu doar prin distribuția împrumutată din marea familie a regizoarei, redistribuită și aici, ci și diegetic, căci eroina sfârșește prin a pune masa într-o familie.
Fiat sorella, pereat mundi.