P + ultra - Interior zero la Les Films de Cannes à Bucarest, 2025

Interior zero este un film cu interiorul plin - și nu neapărat cu ceea ce este în cartea cu titlul eponim, anume cu viața goală de evenimente, speranță și sens a protagonistei Cristina, ci cu bogatele frământări ale echipei de filmare așezate la masa la care se citește textul scenariului, după un ritual practicat mai degrabă în teatru, decât în film.

Romanul oferă o lectură de stare interioară, care s-ar fi potrivit mai mult cu autoreflexivitatea unui slow cinema sau, da, cu poetica unui voice over recitând pasaje și citate din text, întrerupte doar de evenimentele de reală acțiune și mare risc (niciunul mai mare decât acela al supraviețuirii în viața corporatistă). Evenimentele care tulbură ataraxia personajului sunt furiile unei șefe dominatoare, controalele superiorilor francezi și grija zilei de mâine, într-o lume în care suportabilul nu intervine niciodată și a trăi echivalează, strict, cu a îndura traume psihice și emoționale, cu nimic mai prejos decât durerile menstruale atroce, niciodată scutite medical. Cel mai mare pericol este, în asemenea lume, să clachezi, pe fondul oboselii, al incertitudinilor financiare, al anxietății și al traumelor unui trecut familial încă nevindecat, raportat la o mamă îndepărtată, ce resimte vinovăția plecării la munca de jos, în străinătate, vină pe care, tot ea, o resuscită ocazional pentru a o transfera fiicei demult resemnate cu abandonul. Alegând să nu se lase șantajată de permanenta sabie profesională atârnată deasupra capului, protagonista înlătură pericolul cu mâna ei, abandonând cursa presetată a tehnofeudalismului dâmbovițean. Dacă decizia demisiei este o eliberare sau o nouă fundătură nu mai este subiectul acestei povești, cum subiectul cărții nu mai este cel al filmului.


Depășind dilemele ecranizării, în raport cu cele ale adaptării, filmul este o creație în sine, în care toată echipa se agită și clocotește sub presiunea unui capac acoperitor, al UNATC, unde se desfășoară lectura scenariului și unde cei care compun echipa au studiat, cândva. Deși reprezentată în chip de uzină sau șantier, instituția funcționează ca un cocon de sub care echipa nu se vrea, de fapt, eliberată prea curând sau vreodată, nici chiar pentru a interpreta alte roluri decât cele proprii. Dimpotrivă, ar trage după sine, oriunde, acoperământul protector al mediului universitar. Dacă tot s-a intervenit cu aluziile making-of-ului până în punctul visceralității relațiilor interumane, interprofesionale și etern academice ale oricărei echipe de filmare, mai ales a uneia căreia îi receptăm geneza, în pepiniera agitată a mediului universitar, providențială ar fi fost o mai mare insistență asupra conflictelor reale ale echipe, atât a celor anterioare, cât și a celor create pe loc, hic et nunc, din rațiuni de plasticitate narativă suplimentară, chiar dacă întru redarea unui text care chiar din titlu se revendică eviscerat de mari ambiții narative sau de orice balast epic. Nu știm, în final, dacă bullying-ul universitar, acuzat în film, a avut cu adevărat loc și, în caz afirmativ, ce a determinat revenirea temporală la același (stop-)cadru, în contrast cu intransigența decizională de viitor a protagonistei despre care se face filmul. Nu ajungem să cunoaștem rezolvarea conflictelor echipei, avansate în film, în regim de clin d'oeil.

Accentul se permută prea evident asupra echipei de filmare, pentru a se ignora intenția reprezentațională a regizorului, asupra elementului meta al filmărilor sale. Acesta își urmărește eroina peste tot, de la baie și de pe canapeaua acuplărilor ratate, până pe scaunul de frizer, la job sau la mall, unde filmează în spatele cinematografului din care ea iese, rătăcită, poate tocmai din filmul interiorului ei, pe măsură ce acesta se filmează.

Protagonista este reprezentată printr-un clasic trio al grațiilor feminine. De la un anumit cadru, încolo, sub raport vizual acestea devin una singură, atât vestimentar, cât și prin uniformitatea conferită de tunsoarea tifos. Cel care le eliberează pe Valentina Zaharia, Cendana Trifan și Cristina Drăghici de podoaba capilară proprie este chiar regizorul Eugen Jebeleanu, autodistribuit în rolul de frizer, care, totuși șovăitor, nu se lasă convins de numărul zero al tunsorii ce i se solicită, ci adaugă de la el un număr în plus lamei castratoare. Paradoxal, feminitatea se triplează. La fel, narațiunea.

Filmul se vrea o poveste despre șantiere și ateliere de lucru, ceea ce rimează cu șantierul de blocuri în care cele trei Cristine se vor muta, la final. Doar că, astfel, registrul filmic devine construit, pretextând stilul documentar (și mai puțin imitându-l), pe când starea de spirit a protagonistei este a unei totale deconstrucții - aceasta demisionează, se desparte de iubiți, se pregătește să facă praf mia de euro trimisă în ajutor de mama angajată în Spania, și nu e clar nici ce are de gând să întreprindă în noul ei apartament, ridicat la un suspect etaj.

Dacă ritmul unei asemenea construcții narative nu este unul alert mecanicist, în acord cu gramatica raw a limbajului vizual utilizat, plin de schele, dolly-uri, pisici și macarale de platou / șantier / vaste culoare de trecere ale unor hale cu materiale de construcție ce găzduiesc cocktail party-uri cu un suprarealist touch de balamuc, este din cauza faptului că regimul documentar al filmului este unul de colonist, nu de uvrier, în sensul că își propune o miză narativă, dar se tot abate de la ea, pentru o alta, paralelă, de un mai mare interes regizoral, fără însă a i se valorifica acesteia din urmă întregul potențial, în legitim regim constructivist. Cu mijloace puține și alt instrumentar tehnic și emoțional, s-a spus o (altă) poveste decât cea anunțată în titlu și prea puțin din povestea clocotitoare a culiselor realizării unui film.

Construcția filmului deține, astfel, un solid parter, lansat către un superior etaj, similar avântatului personaj al lui Emilian Oprea, care promite poligloția la comandă, după un viitor curs de calificare, urmat la rigoare si, probabil, online și la distanță. În conversația cu interlocutorul venit din Franța, este capabil doar de condescendență (ça va, ça va) și bune intenții, la adăpostul unui translator competent, care își bate capul cu el. Registrul comic al filmului este reușit, dar intimidat de răceala unui cut prea scurt.