Despre comunism, oameni și neoameni - Dva prokurora / Two Prosecutors la Les Films de Cannes à Bucarest, 2025

"Comunismul, cea mai bună și mai dreaptă dintre toate orânduirile!" clămpănea, pe cât de patetic, pe atât de mincinos, propaganda Ciumei Roșii. Cât de bună și de dreaptă era (și este, în continuare, pe acolo pe unde a rezistat sau - și mai rău: a revenit - ne lămurește acest film-document al ucraineanului Serghei Loznitsa. Născut în 1964, acesta a trăit, din plin, blestematele binefaceri ale regimului sovietic. Deci, știe ce filmează și montează. Au știut și alții (vreo câteva sute de milioane): care mai naivi, care mai ghinioniști... sigur năpăstuiți de soartă. Unul dintre aceștia a fost românul nostru, Panait Istrati, care a avut, însă, demnitatea și curajul să o rupă cu comunismul, să dezvăluie și să condamne adevărata esență a acestuia. Spovedania unui învins a fost cam prima fisură în uriașa minciună care începuse să înconjoare și să spurce lumea. Bietul Istrati!... I-au sculat în cap, tovarășii, o lume întreaga; ba încă, una zisă și "bună": Romain Rolland, Louis Aragon, George Bernard Shaw. Din trădător și vândut imperialismului nu-l mai scoteau. Norocul lui că a murit în 1935, căci "eliberarea" României din 1944 l-ar fi dus direct în pușcărie. Apoi, au fost rușii Bulgakov, Pasternak, Soljenițîn... și destui alții, care au relevat, în operele lor, adevărata natură criminală a iadului bolșevic. Dintre cei mai puțin celebri, norocoșii au scăpat (dacă au scăpat!) doar cu GULAGUL siberian și cu răni cronice, de nevindecat.

La urma urmei, chestiunea era diabolic de simplă: cine nu era de acord cu blestemățiile săvârșite de amploiații regimului și îndrăznea să cârtească, era arestat, "judecat" (după logica puterii sovietice) și pedepsit cu cea mai mare și arbitrară asprime: împușcarea sau, în cel mai fericit caz, lagărul. Nu existau (adică existau pe hârtie, fiind total nesocotite) legi, proceduri juridice... Mofturi burgheze, tovarăși! Bunul plac și cruzimea cea mai abjectă, samavolnicia însemnau și legalitate, și dreptate comunistă. Cui nu-i convenea, era "liber"... să ajungă în pușcărie sau prin Siberia, dacă avea norocul să scape de glonț.


Dva prokurora / Two Prosecutors / Doi procurori relatează o astfel de istorie, cumplit de adevărată. În care cel bun și cinstit fluieră în biserică, apoi încearcă să-l "lumineze pe superior" (în speță, faimosul și temutul Andrei Vîșinski, cunoștința noastră, a românilor, de la 6 martie 1945), primind, drept răsplată... Da, știu, fără spoiler-e! Poate să fi fost vreun automobil Ceaika sau titlul de Erou al Uniunii Sovietice? Du-te și vezi - ăsta era și titlul unui terifiant film al epocii sovietice (Elem Klimov, 1985); dar care, vorbind despre eroism, luptă de rezistență și sacrificiu în război, fusese agreat, aprobat și difuzat. Ceea ce nu se poate spune despre Procurorii lui Loznitsa, bazat pe amintirile unui fost prizonier și realizat într-o coproducție Franța, Germania, Olanda, Letonia, România, Lituania - deci oriunde, numai în Rusia nu. Într-un fel, mi-am amintit de De ce eu? - după gustul meu, cea mai izbutită realizare cinematografică a lui Tudor Giurgiu. La Loznitsa, atmosfera este, firește, alta: pâcloasă, chiar tenebroasă. De unde și ritmul lent, parcă năuc, al povestirii. Constrâns la reconstituiri de decor limitate (ce-a mai putut găsi pe acolo, prin Țările Baltice, după independența câștigată în 1991), regizorul este foarte bine susținut, în demersul său emoțional, prin imaginea semnată de Oleg Mutu: clar-obscururi năuce, apăsătoare, sufocante. Porțile închisorii, zidurile groase, părăginite, interioarele... totul scăldat într-o lumină incertă, în care albul (atât cât este), griul, maroul și negrul poartă impregnată nuanța verde-vânăt specifică filmelor din perioada sovietică. Mișcările în cadru sunt lente, inerțiale, abulice. Nimic nu iese din lentoarea perfidă, amenințătoare. Chiar și incintele de la vârful statului sunt reci, opresive, intimidante, absurde în automatismele lor implacabile... strivind individul pătruns în ele. Cele două întâlniri decisive, față-n față, diferă contrastant între ele, dar păstrează numitorul comun al asimetriei dintre persoanele care încearcă sau simulează dialogul. Finalul (altfel, ultra-previzibil, pentru cine cunoaște puțină istorie sau măcar a consumat ceva beletristică ori memorialistică pe tema dată) decurge burlesc, caricatural, până când lațul se strânge, inevitabil, iar închisoarea redevine, fără nici o șansă de schimbare sau măcar ameliorare, templul sinistru al obtuzității criminale, nepăsătoare, care nu face decât să strivească pe oricine se trezește aspirat în "burta balenei bolșevice"...