Programul a cuprins lucrări din repertoriul universal și românesc de muzică de cameră, alese, așa cum ne-au obișnuit organizatorii la edițiile anterioare, având anumite conotații. Astfel, am ascultat: Summa pentru cvartet de coarde de Arvo Pärt; Cvintetul de coarde nr. 2 în si bemol major, op. 87 de Felix Mendelssohn-Bartholdy; Serenade lointaine pentru trio cu pian de George Enescu; Cvartet cu pian nr. 1 în do minor, op. 15 de Gabriel Fauré.
Interpreții serii au fost: violoniștii Mihaela Martin, Erik Schumann, Alexander Sitkovetski; violiștii György Kovalev, Răzvan Popovici; violonceliștii Justus Grimm, Frans Helmerson și pianista Diana Ketler.
În cuvântul introductiv, Răzvan Popovici a mulțumit publicului fidel și a amintit despre prima ediție a festivalului, cu greutățile începutului, dar care a făcut să se ajungă acum la o aniversare de 20 de ani. Apoi, Diana Ketler a prezentat pe scurt lucrările ce urmau a fi interpretate.
Pe scena Sufrageriei Regale erau câteva decoruri inspirate, de bun gust.
Prima lucrare cântată a fost Summa pentru cvartet de coarde de Arvo Pärt, interpretată de Aleksander Sitkovetsky - vioara I, Mihaela Martin - vioara a II-a, György Kovalev - violă și Frans Helmerson - pian.
Lucrarea compozitorului estonia Arvo Pärt a fost scrisă inițial în 1978, ca o lucrare vocală a cappella, pentru patru cântăreți, cu text din Credo, fiind ulterior adaptată pentru instrumente. Este o muzică opusă stilului Baroc, cel care "prețuia complexitatea, mișcarea, expresivitatea, bravura și virtuozitatea; Arvo Pärt îmbrățișează un stil tonal auster, pe care îl numește «tintinnabulation» - aici sunt singur cu tăcerea (n.n.), inspirat de cântarea medievală și polifonia renascentistă. "[1]
Ascultând muzica blândă cântată de artiștii SoNoRo - în general, cu durate egale de pătrimi - urmăream scriitura mensurală (9/4;10/4, 12/4), însă vizând o factură mai degrabă amensurală, din muzica gregoriană. Motivul cu cele două note - cu care începe lucrarea și care se află în centrul piesei, reluat pe parcursul ei - este ca o mantra care se repetă iar și iar. Deși dinamica e liniară, fiecare reluare, suna aparte timbral: mai bogate unele, mai silențioase altele. Armonia era fascinantă cu unele cvinte paralele.
După aplauzele auditoriului a urmat Cvintetul de coarde nr. 2 în si bemol major, op. 87, MWV, R33 de Felix Mendelssohn-Bartholdy, interpretat de Mihaela Martin - vioara I, Erik Schumann - vioara a II-a, György Kovalev - viola I, Răzvan Popovici - viola a II-a și Justus Grimm - violoncel.
Cvintetul de coarde nr. 2 în si bemol major, op. 87 a fost compus în anul 1845 și cuprinde patru părți: 1. Allegro vivace; 2. Andante Scherzando; 3. Adagio e Lento; 4. Allegro molto vivace.
Prima mișcare, Allegro vivace, s-a deschis cu o temă triadică, într-o amplificare continuă. De fapt, o mare parte din conținutul emoțional al acestei părți este pătrunsă de exuberanță. Remarcam dialogul dintre vioară și violă, precum și repetatele secțiuni, în care instrumentele fremătau, prin tremolo. Cu câtă bucurie cântă acești artiști ! Ei își transmit unul altuia motivele muzicale zâmbindu-și. Se leagănă pe ritmul muzicii, ca un lan de grâu în adierea vântului. Sublinierile prin accente erau coordonate atât ritmic cât și timbral foarte calitativ. Auzeam bariolajele Mihaelei Martin suprapunându-se cu tremolo-ul violoncelului, executat cu o arcuire dinamică splendidă, de către Justus Grimm. Pe alocuri, unison-ul bine sudat crea tensiune. Acționând ca o punte între două declarații emoționale puternice, a doua mișcare, Andante scherzando, reflecta o dorință temporară de răgaz de la sentimente atât de puternice. Tema viorii era acompaniată în pizzicato fin. Momentul contrapunctic dintre cele două viori a sunat coordonat impecabil. Conglomeratul sonor creat de Felix Mendelssohn în anumite fragmente, putea fi decelat astfel: tema la viola I, la care se adăuga vioara I în spiccato, violoncelul "torcând" în pizzicato, iar viola a II-a ținând o pedală. Fantastică scriitură, realizată cu măiestrie, marca SoNoRo ! Unisonul din încheierea părții, în pizzicato a fost superb. Odată cu sosirea celei de-a treia mișcări în Adagio e lento, atmosfera exuberantă a primei mișcări se transforma într-o afirmație lirică profundă, aproape sfâșietoare. Starea de spirit devenea prevestitoare, chiar tragică, depășind insinuările caracteristice lui Felix Mendelssohn, de melancolie blândă. În timp ce viorile reprezentau vocea emoției, violele și violoncelele ofereau nuanțe mai întunecate, sugerând incertitudinea. Interpreții își foloseau pe deplin potențialul lor expresiv. Cât de convingător au sunat acele forte - piano sau fortissimo subito! Armoniile consonantice contrastau cu tremolo-urile intense. Ceva din muzica la Tristan și Isolda (Richard Wagner) îmi dădea târcoale auzului. Mișcarea finală, Allegro molto vivace, oferea o întoarcere la energia inspiratoare a primei mișcări. Pe măsură ce temele și ideile se desfășurau rapid, se întâlneau totuși și momente de calm prin intermediul unor scurte interludii melodice. Acestea însă nu opreau impulsului inițial, iar mișcarea progresa cu strălucire. Remarcabil fugato-ul inițiat de violonistul Erik Schumann, cel care din priviri conducea ansamblul.
Formule ritmice cu sincope contratimpate umpleau sonoritatea, După o scurtă cadență a viorii prime, Pauza Generală (G.P.) a creat o falie temporală. Nostalgie...
În a doua parte a recitalului de la Sufrageria Regală, publicul a ascultat Serenade lointaine pentru trio cu pian de George Enescu, o lucrare fără număr de opus (se știe faptul că Enescu era foarte exigent cu propriile lucrări). Serenada a fost interpretată de Aleksander Sitkovetsky - vioară, Justus Grimm - violoncel și Diana Ketler - pian.
Muzica suna delicat (vioara cu surdină), senină și plină de lirism. Momentele nostalgice apăreau în secțiunile extreme ale serenadei. Auditoriul a gratulat cu aplauze pe artiștii de pe podium.
În încheierea recitalului, am ascultat Cvartetul cu pian nr. 1 în do minor, op. 15 de Gabriel Fauré, una dintre cele mai izbutite lucrări de acest gen, din literatura universală (scrisă de unul dintre profesorii cu care a studiat la Paris George Enescu). Lucrarea scrisă în anul 1879 cuprinde părțile: 1. Allegro molto moderato; 2. Allegro molto; 3. Adagio non troppo; 4. Allegro molto.
Gabriel Fauré a fost poreclit Robespierre, de către membrii nemulțumiți ai vechii gărzi, fiindcă și-a permis a moderniza și lărgi repertoriul muzical predat la Conservatorul parizian.
Cei patru instrumentiști SoNoRo - Erik Schumann - vioară, Răzvan Popovici - violă, Justus Grimm - violoncel și Diana Ketler - pian au cântat magistral acest model de cvartet cu pian.
Admirabil a fost unisonul celor trei instrumente cu coarde, din incipitul primei părți, în timp ce pianul asigura cu măreție suportul armonic.
Ceea ce au realizat cu multă știință muzicală acești artiști a fost coloritul armonic, prin acele modulații neașteptate, prin inflexiunile dinamice și agogica minuțios gradată. În Scherzo instrumentele cu coarde se grupau într-un ansamblu închegat. Splendid a cântat Diana Ketler tema jucăușă și delicată, fiind acompaniată în fundal, în pianissimo și în pizzicato. Frumoasă colaborarea interpreților prin imitații. În Adagio ascultam acordurile grave și motivul îndurerat, reținut extins la toate instrumentele. Figurațiile pianului însoțeau melodia duioasă a viorii. Epilogul a fost un moment impresionant. Finalul cvartetului a readus atmosfera avântată, dar și o serie de idei muzicale lirice. Excepțional a sunat încheierea apoteotică a lucrării.
Aplauzele și ovațiile publicului au răsunat minute în șir.
O seară de muzică de cameră elevată, care îți umple sufletul cu frumosul sonor și cu gânduri persistente.
Festivalul «SoNoRo 2025» a avut un start excelent!
NOTE
[1] LaPhil Gustavo Dudamel - laphil.com/musicdb/pieces/summa