Sculptura geniului românesc, impresionantă, precum un arc de triumf, a fost finalizată în anul 1938, fiind închinată eroilor din Primul Război Mondial. Aceasta se află amplasată în Grădina Publică din Târgu-Jiu, Gorj. Monumentul face parte din lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Pe fețele fiecărei coloane se regăsește simbolul sărutului, materializat prin cele două jumătăți ale unui cerc. [1]
Mircea Eliade spunea despre simbolul porțíi: "Poarta, care împlinește în viața poporului român rolul unei făpturi magice, care veghează la toate actele capitale din viața insului. Prima trecere pe sub poartă înseamnă aproape o intrare în viață, în viața reală de-afară. Poarta veghează la căsătorie, și pe sub poartă mortul e dus, solemn, spre lăcașul de veci. Este, atunci, o reîntoarcere în lumea dintâi: ciclul e închis, și poarta rămâne mai departe, cu un om mai puțin, să vegheze alte nașteri, alte nunți, alte morți".
Programul recitalului SoNoRo de la sala mare a Ateneului Român a cuprins: Adagio pentru cvartet de coarde de Samuel Barber, Sonata pentru violoncel și pian, FP. 143 de Francis Poulenc, selecția de Duouri pentru două viori, Sz. 98 de Béla Bartók, Rapsodia nr. 1 pentru vioară și pian, Sz. 86 de Béla Bartók, Melodie pentru flaut și pian de Marcel Mihalovici și Cvintetul cu pian în la minor, op. 84 de Edward Elgar.
Interpreții serii muzicale au fost: violoniștii Barnabás Kelemen, Katalin Kokas, Diana Tischenko, Elina Vähälä, violistul Răzvan Popovici, violoncelistul Justus Grimm, pianiștii Diana Ketler, Alexander Lonquich și flautistul Ștefan Diaconu.
Prezentatorii Răzvan Popovici și Diana Ketler au vorbit despre faptul că anul acesta, 2025, au aniversat 30 ani de ani de muzică realizată la Budapesta, Berlin și București. De asemenea, au arătat că acest recital este închinat lui Constantin Brâncuși, menționând asocierea Adagio-ului lui Samuel Barber cu sculptura brâncușiană și prietenia dintre Francis Poulenc, Marcel Mihalovici și Brâncuși.
Pe scenă erau câteva decoruri stilizate aluziv.
Prima lucrare cântată a fost Adagio pentru cvartet de coarde de Samuel Barber, interpretată de Diana Tischenko - vioara I, Barnabás Kelemen - vioara a II-a, Katalin Kokas - violă și Justus Grimm - violoncel.
Adagio-ul face parte din Cvartetul de coarde în si bemol minor, op. 11, care a fost aranjat ulterior de către compozitor și pentru orchestră, devenind o piesă celebră. Acest Adagio este muzica semi-oficială a Americii, pentru doliu (cântată și la înmormântarea lui Albert Einstein, în 1955).
Ascultam în interpretarea muzicienilor SoNoRo o melodie foarte lentă și extinsă, construită din intervale treptate, variată în numeroasele sale repetiții, desfășurându-se peste acordurile susținute, ce se schimbau continuu. Splendid a fost construit de către interpreți itinerarul către climaxul puternic, aflat pe vârful unei game din registrul acut al instrumentelor. După zona culminantă, a urmat retragerea rapidă într-o liniște contemplativă, ce a caracterizat această întindere muzicală feerică. Cu câtă gingășie au realizat artiștii SoNoRo acea "suspendare neliniștită și schimbătoare, pe ascensiunea treptată ezitantă a melodiei pline de tristețe"! [2] Piesa s-a încheiat evanescent, pe funcțiunea de dominantă nerezolvată. O lucrare catharctică (purificatoare a gândurilor și a emoțiilor), plină de patos.
Publicul a primit cu emoție această piesă cu tentă renascentistă, care - prin simplitatea ei - stârnește lacrimi.
Următoarea lucrare din program a fost Sonata pentru violoncel și pian de Francis Poulenc, compusă între anii 1940 și 194 și dedicată violoncelistului francez Pierre Fournier, cel care a cântat-o în premieră la sala Gaveau din Paris, la 18 mai 1949. Sonata folosește stilurile neo-baroc și neo-clasic, cu influențe ale muzicii lui Vincent d'Indy și Albéric Magnard...
În cele patru părți ale lucrării (1. Allegro-Tempo di Marcia; 2. Cavatine; 3. Ballabile; 4. Finale), interpretate de violoncelistul Justus Grimm și pianista Diana Ketler, am savurat tonul subtil timbrat al violoncelistului, pasajele cu figurații în bariolaje, salturile mari intervalice realizate măiestrit prin schimburi de poziție imense, realizate pe aceeași coardă (cu folosirea daumen-ului). Justus Grimm realiza un diminuendo gradat, decibel cu decibel, până la pianississimo, filând sunetul.
Sincronizarea cu pianul se simțea datorită grijii față de detaliile emisiei (modalitatea spiccato, cea derivată a trăsăturii de arcuș detaché) - precum și alinierea coloristică între pizzicato-ul violoncelului și staccato-ul pianului. Cu aceeași arcuire a frazare se petreceau și imitațiile dintre instrumente. Tres chanté, sans vibrato, sans trainer a sunat expresiv. Cu mult spirit a fost cântată secțiunea Tempo plus allant, gai et mordant (Tempo mai plin de viață, vesel și mușcător). În partea a doua, admiram sonoritatea caldă (dolce) și mișcare calmă, de la un sunet la altul, a violoncelului cu surdină, precum și utilizarea abundentă a pedalei de surdină a pianului, pentru a crea un halou sonor. Apoi, totul se înviora, violoncelul executa bariolaje rapide pe toate strunele, reliefând melodia. Diana Ketler a urmărit cu cerbicie fiecare schimbare de tempo și toate inflexiunile agogice ale partenerului. Finalul părții a adus sunete în registrul acut - clare și dulci, urcând până la do diez, din octava a IV-a.
În partea a III-a, Ballabile, atmosfera jucăușă și umorul predominau. Violoncelul cânta motive scurt și triluri, în timp ce pianul executa staccato molto, 'picături' de gheață.
În cantilene, printr-un tușeu rafinat și o pedalizare foarte fină (très enveloppé de pedale) pianista Diana Ketler aducea sunete vătuite, ce coincideau pe verticală cu cele ale violoncelului antrenat într-un legato pe suprafețe întinse. Trăsătura sur la touche (pe tastieră) conferea uneori o calitate timbrală volatilă, alteori, emisia sul ponticello (lângă căluș) provoca o sonoritate nazală. Finalul, Largo, très librement, a izbucnit plin. Apoi, muzica a continuat subito pianissimo, violoncelul intonând flageolete în tremollo. După această scurtă introducere, a urmat un discurs muzical dens, alert - Presto subito, cu pasaje vijelioase și dialoguri între violoncel și pian, executate fluent și briliant de către cei doi interpreți: Justus Grimm și Diana Ketler. Auzeam dublele coarde (sexte paralele) ale violoncelului redate impecabil intonațional și tensional. Simțeam câteva aluzii la muzica lui Serghei Prokofiev (Măști). Sonata s-a încheiat cu un Largo solemn, ce relua materialul din introducerea Finalului, la care se adăuga un apendice scalariform ascendent rapid, în arhifortissimo. Acesta s-a "odihnit" în cele din urmă pe un acord de nonă, cu fundamentala pe sunetul la - lăsat să sune prelung (laissez vibrer).
După aplauzele publicului, a urmat o selecție de Duo-uri pentru două viori, Sz. 98 de Béla Bartók, interpretate de Barnabás Kelemen și Katalin Kokas.
Seria de Duo-uri Sz. 98, BB. 104 conține 44 de piese, scrise în anul 1931. Au fost comandate de Erich Doflein. Lucrarea, deși are scop didactic (patru cărți cu dificultate crescândă) totuși, ea se bazează pe muzica populară din țări ale Europei de Est, iar libertatea armonică și ritmică este evidentă pe tot parcursul ciclului de piese.
Cei doi soți violoniști au interpretat succesiv:
Cântec românesc
Rămas bun al miresei
Dans Transilvan
Întristare
Învârtita
O muzică când sensibilă, când plină de vitalitate, cu o armonie politonală, în care ritmul și canonul își găsesc locul, spre încântare. Barnabás Kelemen și Katalin Kokas au entuziasmat publicul, care i-a aplaudat intens și îndelung, apreciindu-le virtuozitatea și spontaneitatea execuției.
După pauza recitalului am ascultat Rapsodia nr. 1 pentru vioară și pian, Sz. 86 de Béla Bartók, în interpretare lui Barnabás Kelemen - vioară și Alexander Lonquich - pian.
Rapsodia nr. 1 a fost compusă în 1928. A fost aranjată și pentru vioară și orchestră, și dedicată virtuozului violonist maghiar Joseph Szigeti, un prieten apropiat al lui Bartók, care a susținut prima interpretare a versiunii orchestrale la Königsberg, Germania, la 1 noiembrie 1929.
Rapsodia folosește aceleași mișcări pereche lent-repede ca în popularul verbunkos maghiar. Însă se recunoaște și o melodie românească, în modul lidian județul Mureș.
Admiram ritmurile punctate ale viorii.
Apoi, în secțiunea mediana apare o melodie maghiară Lamentația lui Árvátfalva. În a doua mișcare, se succedau cinci melodii independente, care păreau a nu fi structurate și care se accelerau treptat. Aspectul dansant se percepea ușor. Vioara alterna modalitatea arco cu cea pizzicato precum un instrument de percuție. Barnabás Kelemen a cântat cu virtuozitate fragmentul de duble coarde, în timp ce Alexander Lonquich marca intens ritmul. Cu mult bun gust erau înșirate acele ornamente (mordente) ale viorii. Secțiunea cu flageolete avut strălucire și multă voie bună. Auzeam pedale de coardă liberă ascuțite, zgomotoase și efervescente. O cvasi-cadență sugera încheierea briliantă cu o gamă ascendentă cântată fulminant.
Seara camerală de la Ateneu a continuat cu Melodie pentru flaut și pian de Marcel Mihalovici, interpretată de Ștefan Diaconu și Diana Ketler. Este un cântec de leagăn, cu un acompaniament de pian ce creează atmosfera plină de tandrețe. Piesa a fost scrisă în 1958.
Cvintetul cu pian în la minor, op. 84 de Edward Elgar a încheiat recitalul SoNoRo de la Ateneu. Violoniștii Elina Vähälä, Diana Tischenko, violistul Răzvan Popovici, violoncelistul Justus Grimm și pianista Diana Ketler au oferit o interpretare cu o amprentă orchestrală plastică a acestei muzici postromantice, compuse în 1918, dedicată lui Ernest Newman. Lucrarea cuprinde trei părți: 1. Moderato. Allegro; 2. Adagio.; 3. Andante. Allegro.
Lucrarea ar putea avea o bază programatică pentru a concluziona că romanul ocult al lui Edward Bulwer-Lytton A Strange Story formează un cvasi-program care stă la baza Cvintetului. Lady Elgar a sugerat că prima mișcare reprezenta un grup de copaci în Flexham Park, lângă Brinkw (Marea Britanie). Conform legendei, acești copaci erau rămășițele călugărilor spanioli care au oficiat ceremonii sacrilege în parc și au fost trăsniți de fulger.
Frumos a sunat Introducerea primei mișcări cu acea frază austeră, bazată pe un cântec simplu, la pian. Iar corzile murmurau întunecat. Apoi, violoncelul aducea un motiv, implorator. Mișcarea propriu-zisă a debutat cu o melodie viguroasă, urmată imediat de o transformare a frazei imploratoare. Simțeam la un moment dat influența spaniolă în duetul viorilor, ce intonau ideea muzicală secundă. Superb a sunat și coralul întrerupt de un fugato, inițiat de violoncel. Partea a doua, începea cu o melodie fermecătoare de violă, care lăsa apoi loc unor întreruperi imploratoare, asemănătoare recitativelor. Cât de cald cânta aici violoncelul cu o voce blândă! În ultima parte a cvintetului, erau reiterate teme din introducerea primei mișcări. Ritmica pregnantă impresiona creând o stare de nobilă demnitate. Intervenția Dianei Ketler, cu acel șir de sincope a creat un moment senzațional. Dialogurile dintre pian și instrumentele cu coarde se succedau cu repeziciune. Revenea o melodie simplă din prima parte, la pian. Coda a sunat tumultuos.
După aplauzele publicului, Răzvan Popovici a anunțat titlul viitoarei ediții a Festivalului SoNoRo din 2026: MELODIA INFINITĂ. [3]
La cererea publicului, muzicienii au acordat ca bis un aranjament pentru cvartet cu pian al Rapsodiei Române, op. 11 de George Enescu, stârnind ropote de aplauze și ovații.
Am vizitat după recital, Expoziția Partituri vizuale-Capodopere din colecții particulare, de la Galeria CultureHob, Kog 7, inaugurată la 8 noiembrie 2025, unde am putut admira picturi expuse pentru prima dată. În cele trei saloane tematice - Salonul de grafică (gravură, desen, acuarelă), Salonul de pictură modernă, suprarealism și avangardă și Salonul de artă românească clasică - erau prezentate lucrări de: Theodor Pallady, Gheorghe Petrașcu, Francisc Șirato, Samuel Mützer, Ion Țuculescu, M.H. Maxy, Victor Brauner, Doru Bucur, Aurel Cojan și Wanda Sachelarie Vladimirescu.
Tablouri de Marcel Iancu - Janco (1895-1984)
Asistența s-a putut delecta cu muzica unui taraf românesc (voce, vioară, acordeon, contrabas și țambal), care a interpretat un repertoriu de jocuri și cântece de notorietate (Ionel, Ionelule, Căsuța noastră ș.a.), ceea ce a creat o atmosferă de sărbătoare, la încheierea secțiunii bucureștene a festivalului SoNoRo. Observam cum membrii prezenți ai formației (unii străini) se bucurau de verva și frumusețea melodiilor și cântecelor românești.
Felicitându-i pe artiștii și organizatorii Festivalului SoNoRo actual, îi așteptăm cu mult interes la ediția a XXI-a din 2026 - Melodia infinită.
NOTE
[1] Încă în 1910, Brâncuși realizase o sculptură numită Sărutul (Le Baiser), care se află în cimitirul Montparnasse, din Paris. Lucrarea, evocând ritmul unor arcade geminate, a fost comandată și dedicată unei femei misterioase T, care a murit foarte tânără - Poarta sărutului - Wikipedia
[2] Keller, Johanna: Un Adagio pentru coarde și pentru veacuri, New York Times, 7 martie 2010.
[3] Richard Wagner a fost primul care a adoptat melodia infinită, o expresie care indică faptul că perioada muzicală trebuie prelungită continuu, astfel încât fiecare sunet să curgă, fără a-și percepe sfârșitul. Astfel, se elimină structura închisă tradițională ce alterna recitativul cu aria, creându-se un flux muzical neîntrerupt, în care acțiunea dramatică are loc fără oprire sau încetinire.