Acest al doilea concert programat în cadrul Festivalului s-a numit Cântec de dragoste și a fost o declarație de apreciere profundă față de compozitorul George Enescu și față de toți artiștii care și-au creat o legătură cu România prin iubirea lor pentru muzică și oamenii țării.
În ton cu titlul recitalului - Cântec de dragoste - prima lucrare cântată de ansamblul cameral SoNoRo, a fost Fantezia pentru pian la patru mâini, D. 940 de Franz Schubert, în aranjament pentru cvintet de coarde de Vladimir Agopov. Interpreții au fost: violoniștii Mihaela Martin, Erik Schumann, violistul György Kovalev, violonceliștii Sung-Won Yang și Justus Grimm.
Varianta inițială a Fanteziei, cea pentru pian la patru mâini, a fost scrisă de Franz Schubert în anul 1828, fiind dedicată lui Karoline Esterházy von Galánta, fostă elevă a compozitorului, de care acesta era îndrăgostit (neîmpărtășit).
Lucrarea postumă este considerată una dintre cele mai mari și cele mai originale compoziții pentru duet de pian. Fantezia reprezintă o punte stilistică între forma tradițională a sonatei și poemul tonal în esență și în formă liberă. Fantezia este împărțită în patru mișcări, ce sunt interconectate, și care se cântă fără pauză: 1. Allegro molto moderato; 2. Largo; 3. Scherzo. Allegro vivace; 4. Final. Allegro molto moderato.
Ritmul punctat și melodia temei ce deschide Fantezia a inspirat pe unii muzicieni să o aranjeze pentru diferite formații.
De pildă, pentru trio de chitare:
În 1961, compozitorul Dimitri Kabalevsky a orchestrat lucrarea, producând o piesă de virtuozitate pentru pian și orchestră simfonică.
Muzicienii SoNoRo au ales să o interpreteze în formatul cvintetului de coarde cu două violoncele, în aranjamentul lui Vladimir Agopov, o variantă care nu cuprinde și pianul.
Dincolo de frumusețea acestei inspirate Fantezii schubertiene, încercam să surprind câteva procedee expresive folosite de acești admirabili muzicieni. De exemplu, aceea subtilă și felurită capacitate de a modifica timbrul sunetelor emise: ceva din tușeul pianistic (sic) era transpus prin alegerea măiestrită a zonei în care coarda era pusă în vibrație de către părul de arcuș, fie mai spre tastiera instrumentului - pentru maniera de acompaniament fin, fie în apropierea călușului - pentru afirmațiile tematice solistice. Observam de asemenea, punerea de acord între instrumentiști a manierei de vibrato, la mâna stângă. Percepeam o îngemănare sublimă, aceeași amplitudine și aceeași frecvență a mișcării instrumentale ce conferea căldură frazei muzicale. Împletirea unisonului prin octavizare aducea o spațializare generoasă. Agogica romantică, acea nuanțare a mișcării ce sporește frumusețea interpretării, era realizată cu mare artă (devieri infime de la mișcarea egală). Unele secțiuni în care durata de pătrime predomina, aveau caracteristicile unui coral, iar coloristica se apropia de orgă. Calitatea unei formații camerale se întețește, atunci când membrii ei cu rol de acompaniatori își concentrează prestația cu precizie, atât ritmică, cât și dinamică. Acele dublări cvasi tremolo ale corzilor grave (violă, violoncele) agrementau discursul muzical în chip minunat. Finalul Fanteziei, Allegro molto moderato, a adus o reformulare a temei principale din prima parte, în tonalitatea minoră, dar și la omonima majoră (fa major). Excelent a sunat fuga ce a urmat. Iar după pauza generală, am ascultat "cea mai remarcabilă cadență din întreaga operă a lui Schubert, deoarece reușește să condenseze dihotomiile celor două teme în ultimele opt măsuri ale lucrării cadența" [1].
După aplauzele auditoriului, a urmat Adagio din Cvintetul de coarde în do major D. 956 de Franz Schubert, interpretat de: Erik Schumann - vioara I; Mihaela Martin - vioara a II-a; Răzvan Popovici - violă; Justus Grimm - violoncel I; Sung-Won Yang - violoncel II.
Ultima lucrarea camerală a compozitorului (1828) este uneori numită Cvintetul pentru violoncel, deoarece este compusă pentru un cvartet de coarde standard, plus un violoncel suplimentar, în loc de viola suplimentară (care este mai obișnuită la cvintetele de coarde convenționale).
Adagio-ul este o muzică sublimă! Scrisă într-o formă ternară în care secțiunile exterioare liniștite contrastează cu secțiunea centrală turbulentă. Celebrul pianist Arthur Rubinstein a dorit ca această a doua parte a Cvintetului lui Franz Schubert să fie cântată la înmormântarea sa.
Erik Schumann cânta o temă delicată ce conținea un motiv cu ritm punctat. Un sunet pur splendid, vibrat calm, cu dinamică ce sublinia momentele de întârziere către rezolvare (sensibilă-tonică). În același timp, ceilalți instrumentiști acompaniau: vioara prin pedale armonice, violoncelul cu intervenții punctuale în pizzicato.
Spre sfârșitul secțiunii, auzeam doar dialogul în pizzicato, peste acordurile consonante prelungi. Modulația la o tonalitate îndepărtată (opt cvinte) a creat o opoziție izbitoare (fa minor- Mi major).
Partea centrală a Adagio-ului a creat atmosfera unei răbufniri pasionale minunate, prin acele încrâncenări tragice. Se pare că Franz Schubert își simțea aproape sfârșitul, când a compus Cvintetul în do major.
Publicul a reacționat spontan prin aplauze prelungite.
Muzica Adagio-ului lui Franz Schubert a fost inclusă în coloana sonoră a mai multor filme artistice precum: Nocturne Indien / Noapte indiană (1989), regia Alain Corneau, Conspiracy (2001), regia Frank Pierson, The Human Stain / Pata umană (2003), regia Robert Benton. The Limits of Control / Limitele controlului (2009), regia Jim Jarmusch.
Recitalul SoNoRo a continuat cu Sonata nr. 2 pentru vioară și pian în la major, op. 100 de Johannes Brahms, în interpretarea lui Alexander Sitkovetski - vioară și Alexander Lonquich - pian. Sonata a avut premiera la Viena, la 2 decembrie 1886, cu violonistul Joseph Hellmesberger și însuși Johannes Brahms la pian.
La Sufrageria regală a Muzeului Național de Artă a României am ascultat o versiune deosebit de reușită stilistic și emoționantă a Sonatei op. 100, Meistersinger (subintitulată astfel, datorită primelor trei note wagneriene). Muzicienii au creat o atmosferă radiantă, dominată de starea de fericire, pe tot parcursul lucrării camerale. Dintre cele trei sonate destinate viorii și pianului, aceasta în la major, este cea mai scurtă, însă și cea mai lirică; un opus brahmsian dificil de interpretat. Partea de pian este la fel de importantă, ca cea de vioară.
În Sonată apar trecător motive din câteva lieduri ale compozitorului: Wie Melodien zieht es mir leise durch den Sinn / Ca niște melodii, plutesc în liniște prin mintea mea, op. 105/1; Immer leiser wird mein Schlummer / Tot mai blând este somnul meu, op. 105/2 și Auf dem Kirchhofe / În curtea bisericii, op. 105/4).
În cele trei părți ale Sonatei (de fapt partea a doua cuprinde și un Scherzo) Alexander Sitkovetski și Alexander Lonquich au demonstrat o înaltă înțelegere a sensurilor muzicii lui Johannes Brahms. În timpul compunerii lucrării, compozitorul aflat la Thun, în Elveția, spunea că "zona este atât de plină de melodii, încât trebuie să ai grijă să nu călci pe niciuna". Interpreții SoNoRo chiar le-au luat în brațe!
Alexander Sitkovetski a modelat discursul muzical printr-o violonistică extrem de solidă. S-a transpus în profunzimea muzicii. Sunetul său calitativ, frazele de mare plasticitate, cizelate în detaliu îți mergeau la inimă, pur-și-simplu. Iar Alexander Lonquich era mereu concentrat pe colaborarea cu vioara, precum cea de a doua aripă a unui avion, fără de care plutirea ar fi imposibilă.
Publicul a aplaudat frenetic pe acești interpreți. ce le-au dăruit clipe de mare frumusețe, memorabile.
Înainte de pauza recitalului, membrii formației SoNoRo, cărora li s-a alăturat și violonista Elina Vähälä, l-au aniversat pe colegul lor Frans Helmerson - soțul violonistei Mihaela Martin - care împlinea 80 de ani. I-au cântat, un potpuriu - Happy Birthday, variațiuni ale cunoscutei teme, ce trece prin mai multe stiluri (Bach, Haydn, Mozart, Dvořak, Brahms, Debusy etc.) și în final prin vocea publicului prezent La mulți ani!
Iar aniversatul a suflat în lumânările tortului.
În a doua parte a recitalului publicul a ascultat Cvartetul cu pian nr. 1 în re major, op. 16 nr. 1 de George Enescu. Interpreții au fost: Alexander Sitkovetski - vioară, Răzvan Popovici - violă, Justus Grimm - violoncel și Diana Ketler - pian.
Lucrarea a fost compusă în anul 1909 și dedicată doamnei Michel Ephrussi. Prima audiție a avut loc la Théâtre des Arts din Paris, la 18 decembrie 1909, cu George Enescu la pian și cu membrii cvartetului Geloso.
Am ascultat cele trei părți ale aceste muzici splendide: 1. Allegro moderato; 2. Andante Mesto; 3. Vivace.
O muzică năvalnică, plină de contraste și intens lirică în fond, romantică prin expresie și clasicizantă din punct de vedere al formei. Se păstrează încă aici formula de grupare a pianului (un întreg ansamblu de voci) - pe de o parte, și instrumentele cu coarde, pe de altă parte.
Muzicienii SoNoRo au redat cu autentică trăire această lucrare din perioada în care compozitorul revenise la notația în limba italiană a termenilor muzicali din partitură (marcatissimo, furioso, legatissimo, leggiero, con grazia, pochissimo allargando, sotto voce, sempre più agitato, animando molto, cantando, perdendosi). Iar artiștii de pe podium au transpus măiestrit toate aceste cerințe. Am simțit elan, pasiune și armonie.
Pianul executa uneori valuri ca de harpă, în formule ritmice cu diviziuni excepționale (septolete și nonolete):
Publicul a răsplătit artiștii cu aplauze puternice și prelungi.
Un recital foarte bun, cu muzică densă de mare frumusețe, cântată la cotele cele mai înalte, sub aspect cameral.
NOTE
*Fotografiile au fost realizate de MESTE - PhotoGrapher
[1] Frisch, Walter: Schubert: Studii critice și analitice; Universitatea din Nebraska, Press, 1986, pag. 75.