După căderea din rai, culorile Creației s-au esențializat în alb și negru. Era în duhul logicii binare de la despărțirea apelor de pământ. A urmat un lung șir de fărâmițări a fiecăreia dintre cele două culori pentru melanjul tonurilor de gri cerut din ce în ce mai vârtos. Curcubeul de după potop a anunțat printr-o nouă paletă că lumea se va colora. Și de atunci am învățat că între fiecare două nuanțe din spectru tot mai e loc de o alta ce așteaptă s-o vedem și să ne fie de folos.
Beatrice Rancea a mizat în spectacolul de la Teatrul Odeon din București pe culorile fundamentale. Doar pe ele. Culori care să descrie caractere. Să îmbrace oameni prin intermediul costumelor create cu personalitate de către Cătălin Botezatu.
Din întunericul de după gong, prin muzica majestuoasă, ca a unei catedrale, se ivește de la început paleta de caractere a piesei. Adică paleta de culori. Sprijinindu-se decisiv pe cele primordiale.
Negrul colorează majoritar conturul personajelor care desemnează înțelepciunea, harul de a îndepărta durerea, fermitatea de a proteja spațiul în fața stihiilor. Abatele Coulmier are costumația de un negru pur. Doctorul Collard îmbină savant negrul cu alte culori apropiate. Gardianul Azilului Charenton este dominat de un negru uzat, ca din toate încleștările în care a trebuit să intre. La polul opus este albul care aici îmbracă pe cei goi. Goi de judecată. Este albul maladivului din spital. Într-o parte sau alta, fiecare personaj se supune unei culori. Dar nu deplin. De fiecare dată regizoarea lasă și un colț rebel, o culoare contrastantă, ca o deschidere. Abatele își desăvârșește personalitatea prin arămiul luminos al părului, doctorul scoate la iveală între firele de păr tocmai albul nebunilor, pe când aceștia au părul negru, tocmai ca semn încurajator, că încă nu e totul pierdut.
Doar în cușca uriașă (decorul: Constantin Ciubotariu) captează atenția un personaj în alb complet, de sus până jos. Nici un fir de păr, nici un detaliu care să se abată de la alb. Fără nici o speranță de ieșire din nebunie, Donatien, marchizul de Sade, este singurul monocolor.
Între cele două extreme din lumea aceasta care populează scena, se ivesc câteva culori dintre cele numite îndeobște "vii". Simone se "colorează" trecând de la negrul de sub tutela măicuțelor spre roșul aprins al unei soții din ce în ce mai cochete alături de doctorul Collard. Culoarea ei e pe măsura sentimentelor care cresc într-un suflet fraged ce aspiră după toate cele frumoase sau ispititoare în viață, încât pentru ea nu mai e de ajuns decât culoarea libertății, dacă nu chiar a libertinajului.
Madlene este cea care străbate cumva un drum invers, de la jocul ocheadelor și chicotelilor licențioase până la moartea violentă și cu statut de fecioară. Ea armonizează cu albul unui strat mai aproape de trup un maroniu cu nuanțe, o culoare a cumințeniei atrăgătoare. În lumea Madlenei sunt culori cuminți, fie că e vernil, fie că e bleu, culori de pluton, curate și stabile.
În ciuda multitudinii de culori, focalizarea este desigur pentru "alb". Donatien este pacientul cel mai periculos pentru că trecutul îl urmărește prin grozăviile săvârșite. Devenit legendar pentru atrocități, el exercită atracție ca orice monstruozitate de care oamenii se tem dar tot se bulucesc să-o vadă. A fost condamnat, a scăpat de la executarea sentinței cu moartea datorită revoluției, dar a ajuns din nou după gratii pentru că "răul din născare, leac nu are". Concomitent pacient și prizonier, este totuși unul de lux, pentru că abatele Coulmier e adeptul unei terapii cu bună credință și persuadare prin îngăduință. De altfel tocmai la toleranță el așteaptă reciprocitate dar primește numai și numai egoism. Spirit religios, abatele vrea să salveze și pe cel prea păcătos în care se încăpățânează a vedea un sâmbure de umanitate. Și pentru acel sâmbure îngăduie toate capriciile lui Donatien.
"Sfântul Augustin spune că îngerii și demonii sunt pe pământ. Uneori într-un singur om. Să ne păzim împotriva propriei ispite."
Abatele știe mai bine ca oricine cât de slab este omul și atunci nici un efort nu i se pare prea mare în a salva ce se mai poate salva. Aplică o terapie socială modernă, bazată pe integrare, și chiar de omul rămâne în cușcă, are confort și mai ales poate să creeze, poate să regizeze un spectacol de teatru cu ceilalți pacienți care par a lepăda nebunia când e să joace o piesă de teatru. Semn că arta poate fi o terapie, abatele are dreptate.
Numai că succesul e atât de fragil. O pojghiță amăgitoare. Poate că societatea progresistă vrea să vadă o reușită acolo unde poate că răul face un pas înapoi spre a pregăti lovitura viitoare.
Cum însă Donatien reușește să răspândească o cultură a concepției sale maladive, îmbrăcată înșelător într-o ispititoare haină, cei mai vigilenți, mai temători și poate mai rigizi din societate, caută în continuare o rezolvare mai clară. Chiar dacă Donatien nu mai poate agresa fizic, cărțile care se tipăresc în baza manuscriselor ce se strecoară din cușca lui induc în oameni o filosofie a decadenței care să aștearnă o cale spre condițiile care nasc agresivitatea, monstruozitatea. Donatien își hrănește plăcerea din suferința celuilalt. De aceea nu poate fi lăsat nici măcar să-și difuzeze ideile nocive. Își intră în rol doctorul Collard, adeptul unei linii dure. Metaforic vorbind, dacă abatele judecă numai cu inima, doctorul se sprijină pe o seamă de teorii fără de suflet. Numai că simpla trecere prin scenă a instrumentelor de care se folosesc acele teorii produc frisoane tuturor privitorilor.
"Cum poate duce un tratament inuman la un comportament civilizat?"
Replica doctorului este și ea frisonantă pentru modernitatea clamată a epocii: "Îl tratați ca pe un om. Asta-i eroarea." Amintind un celebru titlu de roman, Pumnul și palma, avem de-a face și aici cu două atitudini față de rezolvarea unei probleme. Care metodă e mai bună: blândețea și egalizarea în abordare a subiectului în același rang cu oricare alt om, sau duritatea și constrângerea agresivă, ca în oglindă, prin decăderea lui din rangul de om, considerând că numai așa ceva îl poate atinge?
Greu de spus. Piesa îl transformă pe Donatien într-o victimă. Un spectator obișnuit, nu doar al unei piese de teatru dar și al unei scene de istorie contemporană, vezi reacțiile față de condamnarea lui Ceaușescu, ei bine, un astfel de spectator glisează ușor spre umanizare, spre compasiune. Cât timp atrocitățile subiectului sunt de domeniul trecutului și doar în amintire, niciodată asupra spectatorului amintit, imaginea sa e departe de a fi înfiorătoare.
De monstru chiar te poți apropia, Madlene îl privește cu simpatie, se amuză de scrierile licențioase ale acestuia, cochetează cu el și îl abordează ca orice fetișcană stăpână pe sine față de un bărbat pe care-l consideră inofensiv.
Când ea, așezată pe genunchii lui Donatien, savurează paginile proaspăt scrie ignorând în esență mângâierile îndrăznețe ale acestuia, te poți gândi până la urmă de ce atâta spaimă când, iată, o femeie este imună. Iar când Madeleine citește paginile cu pricina mai departe, fetelor și băieților din jur, reacția este mai degrabă de amuzament provocator, totul e luat în joacă.
Că e vorba de un terorist sau de un obsedat sexual, problema e aceeași. În fața lipsei de dialog rațional în limitele construite de civilizația umană, vor fi totdeauna două abordări: una inocentă și cu bună credință care va vedea în cel incriminat detaliile umane ale acestuia și o alta intransigentă și dură care nu mai speră în altceva decât aplicarea pedepsei aspre. Și de multe ori, dincolo de înclinarea balanței într-o parte sau alta, intervine câte un detaliu trivial care duce la un deznodământ.
De fapt pe Donatien l-a învins una dintre victime. Soția sa. Cea despre care istoria spune că l-a iubit, în ciuda suferințelor îndurate. Soția este aceea care alimentează presiunea asupra lui Donatien. Ea, singura care îi spune pe numele mic. O singură dată, atunci când deja l-a ajuns pedeapsa. Atunci, cine este Donatien? Să zicem că ar fi marchizul de Sade. Însuși numele lui a intrat în istorie ca fiind un simbol de atrocitate, el definind o malformație a gândirii. Doar că pana autorului piesei, Doug Wright, l-a transformat într-un erou. Un luptător pentru libertatea de creație, pentru libertatea de opinie. Nu, nu e vorba de Boccaccio, de exemplu, care a creat literatură dincolo de pudoarea obișnuită și de rigiditățile timpului său. Acela ar fi fost îndreptățit să spună: "eu scriu despre eternele adevăruri Ce ne face fericiți pe noi?"
Or nu sadismul reprezintă un etern adevăr omenesc. Donatien mărturisește de fapt egoismul de care îl acuză abatele: "Trebuie să descriu fanteziile perverse. Ele mă păstrează sănătos." Cât de monstruos poate să sune acum, după atâtea grozăvii de masă ale istoriei: "Dacă-i luăm durerea ce rost are?"
Faptul că i se aplică metode de tortură nu trebuie să-l transforme în erou. Faptul că el continuă să scrie, cu propriul sânge sau cu propriile excremente, nu face din el un martir al creației literare, de idei. Ruptă din context, replica aceasta este impresionantă: "Vezi opera mea? Ultima e scrisă cu sânge!"
Problema e însă ce transmite opera, cu ce fapte se asociază. Oricât încearcă să delimiteze conținutul operei de realitatea faptelor, istoria îl contrazice. Chiar spectacolul vine apoi să-l contrazică, atunci când patosul său de martirizabil declanșează reacția azilanților. Putem spune că numai nebunii iau ficțiunea drept realitate, dar în același timp putem spune că atâta timp cât nu e un zăgaz pentru pornirile subumane, riscul defecțiunilor crește.
Dilematicii se vor întreba: "Cine e de condamnat? Muza sau poetul?"
Punctual sunt câteva metafore impresionante. De la cearșafurile întinse la uscat, ca pagini pe care ostracizatul va scrie cu vin, cu sânge sau cu excremente. O literatură cu adevărat ruptă din trupul autorului. Cu câtă bucurie exclamă Donatien: "nimic nu se compară cu o pagină tipărită" și buricele degetelor sunt jertfa pentru creație.
Toată povestea ar fi a unei lupte oarbe a instinctelor. Donatien condamnă ipocrizia din societate, atâta timp cât doctorul Collard săvârșește în fapt tot un viol față de pupila pe care o ia de soție fără să fie vorba de sentiment.
Dar nici victimele nu rămân mai prejos, atât cea a lui Donatien cât și a lui Collard, găsesc câte o cale de a-și înfăptui propria dreptate.
E o cale aceasta? Abatele e tot mai dezamăgit, tot mai disperat de cedările în fața ispitelor de tot felul, de încălcările atâtor porunci. Propria sa cedare, prea puțin pregătită de scenele anterioare, nu trebuie legată în nici un caz de Donatien. Este abia o altă poveste, un alt capitol de literatură. Înregistrăm doar trecerea abatelui "dincolo", în cușcă. Șocul este provocat nu de imaginea lui după gratii cât de culoarea care-l descrie: alb! Este o victorie a perversiunii, pentru că abatele își păstrează umanitatea chiar și în păcat. El este cu adevărat o victimă și abia de la el se cere forța de a vorbi: "Am privit diavolul în față și am supraviețuit ca să povestesc!" Să fie lumea atât de irațională? Când marchizul de Sade zice: "cu cât îți interzic, cu atât te provoc!" ai crede că fără legi am trăi în paradis. Altfel, putem râde la replica: "cu cât mă torturezi, cu atât se întăresc toate principiile" dar îl girăm sau intrăm într-o logică fără ieșire.
Un spectacol impresionant, de la prima la ultima scenă, care te îndeamnă la reflecție, te provoacă mai bine zis. Și mai ales e vorba de actori care-și pun amprenta în mod decisiv asupra personajelor. Pentru că Donatien e imposibil să existe fără vocea lui Florin Zamfirescu, actorul care alimentează acel mister shakespearean specific marilor spectacole. Se mișcă într-un spațiu restrâns, bine delimitat, dar de acolo își întinde aripile cât să acopere întreaga scenă, de la mic la mare. El este vârful unui triunghi care-i mai include pe Gellu Nițu, perfect pliat pe impotența personajului său care alunecă ușor spre cruzime și meschinării. Al treilea pilon este Dan Bădărău care-și dezvăluie personajul nu doar prin replici cât mai ales prin ținuta sa dreaptă, cu capul dat pe spate, o siluetă suplă ca a romanticilor. Cu vocea blândă și cu părul roșcat, inconfundabilul semn al omenescului. Triunghiul masculin este intersectat de triunghiul feminin, parcimonios dăruit cu la fel de marcante replici precum primul.
Irina Ungureanu animă lumea în care se mișcă, respiră energie și e din stirpea celor care se dăruiesc și împing lucrurile înainte, construiesc. Cu farmec și naturalețe, punând suflet în fiecare gest. Jeanine Stavarache dezvăluie cauza obiectivă a consecințelor istorice care se abat asupra personajului principal și face asta cu foarte puține mijloace, fiind cu atât mai convingătoare. Paula Niculiță își gradează înflorirea, de la timiditatea cu care intră în scenă până la forța cu care-și plătește libertatea și își oferă viitorul. Fiecare dintre aceste două triunghiuri au câte un punct de sprijin. Discret dar dovedit esențial în toată ecuația. Liana Mărgineanu, mama Madlenei, ajunge să fie amintită de cronicarii spectacolului pentru harul cu care trăiește atât lectura pasajelor licențioase de către fiica ei dar și amenințarea șantajantă a doctorului sau durerea finalului dramatic. Relu Poalelungi reușește cu brio ceea ce și-a propus: de a veni spre personajele cu care intră în relație, spre a le oferi un nivel ridicat al replicii încât fiecare să câștige în expresivitate. Astfel arhitectul Prouix, pe care îl joacă Relu Poalelungi, devine o foarte bună oglindă în care spectatorul vede încă o latură a caracterului doctorului Collard, iar pentru soția acestuia, interpretată de Paula Niculiță, exact segmentul necesar pentru ieșirea la lumină și împlinirea personalității.
Fiecare actor e bine încadrat în montura spectacolului încât sentimentul de împlinire este o certitudine.
Un spectacol de revăzut oricând, cu atât mai mult cu cât propria judecată deslușește mereu nuanțele tot mai rafinate ale culorilor.
Marchizul de Sade de Doug Wright
Traducerea: Florin Sicoie
Regia, mișcarea scenică și ilustrația muzicală: Beatrice Rancea
Decorul: Constantin Ciubotariu / Costumele: Cătălin Botezatu / Concepție machiaj: Iuliana Ștefan / Asistent regie: Bianca Cristea
Distribuție: Marchizul de Sade: Florin Zamfirescu // Abatele de Coulmier: Dan Bădărău // Doctorul Collard: Gelu Nițu // Madlene: Irina Ungureanu // Renee Pelagie: Jeanine Stavarache // Simone: Paula Niculiță // Arhitect Prouix: Relu Poalelungi // Mama Madlenei: Liana Mărgineanu // Charlotte: Diana Gheorghian // Călugărița: Nicoleta Lefter / Bianca Cristea // Nebun azil: Mircea N. Crețu // Nebun azil: Laurențiu Lazăr // Nebun Azil: Gabriel Pintilei // Nebun azil: Ionuț Kivu // Nebun azil: Ioan Batinaș // Nebun azil: Marian Lepădatu // Nebun azil: Geo Costiniu // Giton: Dimitrii Bogomaz // Prieten Madlene: Marius Damian / George Călin // Prieten Madlene: Florentina Țilea / Cristina Chirilă // Noul abate: Marius Damian / George Călin // Spectatoare: Ana Maria Moldovan // Spectatoare: Nicoleta Lefter / Bianca Cristea
Consilieri pe probleme neuro-psihiatrice: Dr. Sebastian Neagu Sadoveanu, Dr. Eugen Păunescu
Data premierei: 23 martie 2005.