Așa arată viziunea regizorală a lui Vlad Massaci despre Rinocerii lui Eugène Ionesco (în traducerea lui Vlad Russo și Vlad Zografi), o piesă de teatru excentrică, premonitorie, despre care am fi putut spune că frizează absurdul în raport cu realitatea dacă nu ne-am fi luat seama că ni se întâmplă deja.
Iubiți cititori... fiecare dintre voi are dreptate, numai ceilalți greșesc. Totdeauna. Cu o condiție: niciunul dintre voi să nu-și închipuie că e celălalt. Nu vă încredeți în afirmațiile altora. Repuneți totul în discuție. Fiți voi înșivă. Nu ascultați niciun sfat: cu excepția acestuia. (Eugène Ionesco, Antidoturi)
Cumva impropriu montată la Teatrul de Comedie, căci se vrea mai degrabă o anticomedie, lumea rinoceritei ionesciene se întinde (poate chiar mai mult decât a făcut-o în epoca sa) dincolo de scenă, dincolo de comedie, dincolo de teatrul absurd, ca o plagă, peste o lume care-i poartă simptomele, dar îi neagă categoric existența.
Cu premiera programată pentru 4 decembrie 2025, spectacolul s-a grăbit deja să-și deschidă sala pentru public printr-o serie de avanpremiere începând cu 13 noiembrie 2025, reușind să păstreze, după 61 de ani, spiritul primei montări din 1964 de la Teatrul de Comedie a spectacolului în regia lui Lucian Ghiurcescu (cu Radu Beligan ca Bérenger și Ion Luchian în rolul lui Jean), despre care însuși Eugène Ionesco afirmase în acel moment că este într-adevăr o idee excelentă să sugerezi rinocerii fără să-i arăți pe scenă. Oamenii vor crede astfel mult mai mult în rinocerii pe care nu îi văd decât în rinoceri de carton.
Iar personajele din spectacolul lui Vlad Massaci în sală văd de fapt primii rinoceri. Și pentru că îndrăznesc să vină prea aproape de buza scenei, de la spectatori vor lua pesemne și ei boala. Fiindcă rostul teatrului este acela de a le ține oamenilor o oglindă în față. Iar rostul comediei absurde, mai ales de a săpa hilar în profunzimea interstițială a dezastrului. Așa încât, nu există de fapt rinoceri pe scenă. Totul este doar transformare interioară. Lumea suferă de superficializare. De clișeizare. Cele câteva personaje care populează orașul n-au osatură interioară, ei interacționează în virtutea obișnuinței, sunt lipsiți de individualitate și se comportă gregar, ca o entitate pestriță din punct de vedere social, dar ștearsă, aplatizată, depersonalizată. Singurul lucru care îi scoate pe rând din mulțime este aruncarea în gol. Mirajul rinocerizării. Seducția conformării la circumstanțe. Devertebralizarea gândirii cu propria minte. Fanatizarea.
Rinocerii, probabil cea mai autobiografică piesă a lui Eugene Ionesco, vorbește în esență despre uniformizarea mulțimii, în interiorul căreia indivizii se aplatizează, despre dezumanizarea și bestializarea societății. Semnificația rinoceritei, această boală bizară inventată de Eugène Ionesco, devine acum mai actuală decât la momentul scrierii piesei, fiind extrapolată către toate formele de fanatism și îndoctrinare politică sau socială, care mizează pe faptul că mulțimile în genere se remarcă prin mediocritate și aliniere la un comportament imitativ, gregar, eminamente emoțional, imoral și lipsit de spirit critic. Dintotdeauna masele au jucat în istorie un rol important, dar niciodată atât de considerabil ca în zilele noastre. Acțiunea inconștientă a maselor, substituită acțiunii conștiente a individului, reprezintă o trăsătură caracteristică a istoriei contemporane, afirma Gustave Le Bon în 1895, în lucrarea sa fundamentală, Psihologia mulțimilor, de unde Ionesco se va fi inspirat.
Conformismul, clișeizarea, eroizarea, idolatrizarea, maniheismul, mancurtizarea, fanatizarea, iată câteva dintre simptomele grave ale acestei boli excentrice cu spectru din ce în ce mai larg de propagare și răspândire.
Căci rinocerita acută este o boală, o patologie a gândirii, care are ca efecte răspândirea spiritului de turmă, o epidemie ce lovește în masă și pentru care singura posibilitate de a face opoziție este păstrarea individualității, a originalității, autenticitatea sinelui, nonconformismul, nealinierea la turmă.
Iar în spectacolul lui Vlad Massaci, totul pare că se întâmplă repede și ireversibil - rinocerii vor sufoca umanul și doar refuzul visceral, uneori chiar împotriva logicii (și a logicienilor), pare să fie singurul antidot.
JEAN: Omul... Să nu mai pronunți cuvîntul ăsta!
BERENGER: Adică vreau să spun ființa umană... umanismul...
JEAN: Gata cu umanismul. S-a perimat. Ești un sentimental ridicol.
BERENGER: Mă rog... totuși... spiritul...
JEAN: Lozinci! Vorbești numai prostii, spui clișee...
În rolul principal, acela al lui Bérenger, individul care nu se conformează și nu abdică de la umanitatea sa în fața rinoceritei care i-a cuprins pe toți cei din jur, Vlad Massaci l-a distribuit pe actorul Tudor Chirilă. O alegere extrem de inspirată, căci Tudor Chirilă nu joacă un rol, ci este însuși personajul. Candoarea, firescul gesturilor, naturalețea imperfecțiunii, autenticitatea inocenței, seninătatea, blândețea firii trădată de tonul vocii, lipsa totală de orgolii sunt fațete care, dacă sunt doar mimate, pot lăsa la vedere un prea mult sau un iz de artificialitate. Nu e cazul acestui Bérenger extrem de convingător, organic asumat de Tudor Chirilă, care reușește un rol în esență foarte greu de jucat. În mod cert e nevoie de un actor experimentat în acest rol, pentru că personajul e construit astfel încât doar să încaseze. Iar Tudor Chirilă este un actor cu o capacitatea firească de a absorbi ceea ce se întâmplă pe scenă. El doar constată, nu este un personaj care determină lucrurile și nu luptă de nicio parte a baricadei.
Poziționat de la început în postura neutră de a se păstra egal cu sine și echidistant față de apariția rinocerilor în oraș, dar și față de înverșunarea celorlalte personaje (aflate inițial împotriva fenomenului, apoi de partea lui), nativ rezistent la rinocerizare, Bérenger este de fapt un antierou, singurul care, fără să opună rezistență și în același timp lipsit de înverșunarea de a-și dori, nu se poate transforma. E mult prea inocent, prea pur în autenticitatea ființei lui, așa încât devine de neatins. El este prototipul omului prin excelență, care știe că propriile imperfecțiuni îi definesc individualitatea. Mai mult decât atât, nu se dezice și nu se rușinează de ceea ce este.
Cazi din picioare, caști mereu, ești mort de oboseală, iar ai făcut o noapte albă, duhnești a băutură, îl apostrofează Jean, în timp ce Bérenger îi oferă cu naturalețe propria justificare pentru asta: Ascultă-mă, Jean. N-am nici o distracție, mă plictisesc de moarte în orașul ăsta. Nu-s făcut pentru munca pe care-o am... eu ar trebui... adică nu toate zilele la birou, opt ore pe zi și numai vara, trei săptămâni de concediu pe an! Iar sâmbăta sunt sfârșit de oboseală, drept care... înțelegi... ca să mă destind și eu... Ei bine, Bérenger bea, hainele îi sunt boțite, cămașa murdară, pantofii nelustruiți, cravată n-are, nici pieptănat și bărbierit nu e. Nimic artificial nu-i cosmetizează deci existența, fiindcă Bérenger, în loc de orice alt accesoriu, se poartă chiar pe sine așa cum este, în modul cel mai firesc.
JEAN: E groaznic, groaznic! Mi-e rușine că-ți sunt prieten.
BERENGER: Ești prea sever cu mine...
JEAN: Sunt prea îngăduitor!
Bérenger este perfectibil, eminamente uman, deci. Opusul lui însă, Jean, este perfect. El este insul clișeizat, contaminat de impecabilitate, ca să potrivesc aici un șablon de limbaj specific rinocerizării. Jean este totalmente convins că el are dreptate. Că este permanent poziționat de partea corectă a baricadei. Liviu Pintileasa este extrem de convingător în alcătuirea personajului aliniat perfect la standardele sociale, morale și profesionale. Jean este un exemplu de ins golit de sine, dar plin de conformismul corectitudinii depline. El crede cu tărie în tot ceea ce trebuie făcut, fără să priceapă că prin asta se depersonalizează. Liviu Pintileasa e nevoit să asume clișeul unui adevărat erou turnat în bronz, profilul unei statui care parcă se picură singură în matrița unui personaj de ceară dintr-un muzeu Madame Tussaud. Totul la Jean este regulamentar - tunsoarea, pieptănătura, sprâncenele, obrazul ferchezuit, cămașa apretată, vesta corect încheiată, dunga de la pantalon și bombeul lucios al pantofilor, detalii care-l fac să adopte o alură impozantă și o mină excesiv de gravă.
N-ar recunoaște în ruptul capului când se înșală, zice Bérenger cu referire la Jean. În contrast cu prietenul său, naturalețea lui Bérenger este de o copilărească neseriozitate, câtă vreme Jean se ține de partea artificială a orașului, compusă exclusiv din șabloane și convenții morale, sociale și profesionale. Fără să știe însă, Jean conține în golul interior un teribil rinocer care crește acolo pe nesimțite, până când își obligă posesorul să-și recunoască adevărata apartenență. Și totuși, Jean nu se transformă în esență, chiar dacă postulează acum contrariul principiilor enunțate anterior. Ceea ce rămâne constantă în profilul lui interior, teribilul rinocer care-l stăpânește, este clișeizarea.
JEAN: Îți spun eu că nu-i nimic rău în asta! La urma urmei, rinocerii sunt niște ființe ca și noi. Au tot dreptul la viață, poate chiar mai mult ca noi.
BERENGER: Cu condiția să nu ne distrugă dreptul nostru la viață. Îți dai seama de diferența de mentalitate?
JEAN: Ți se pare preferabilă condiția noastră?
BERENGER: Orișicât, avem și noi morala noastră, care mi se pare incompatibilă cu a lor.
JEAN: Morală! Mai slăbește-mă cu morala, ce-i aia morală? Morala trebuie depășită!
BERENGER: Și ce pui în locul ei?
JEAN: Natura.
BERENGER: Natura?!?
JEAN: Natura are legile ei. Morala e antinaturală.
BERENGER: Dacă înțeleg eu bine, tu vrei să-nlocuiești legea morală prin legea junglei.
Punerea în scenă a unei piese de teatru absurd impune și un decor absurd, gândit de Andu Dumitrescu (scenografie, light & video design) așa încât elementul definitoriu să fie chiar scena, un plan înclinat atât de nefiresc înspre spectatori, încât dă senzația alunecării iminente. Lumea în care se petrec rinocerizările este teritoriul unor plăci metalice, în mijlocul cărora se cască un gol ce figurează de fapt abisul din mijlocul societății, abisul din noi, și care impune totodată și ideea de margine a prăpastiei, pe care ne situăm inconștient (și inconștienți) cu toții. E suficient să ne pierdem busola morală pentru a ne arunca în golul deja existent. Și culmea e că suntem capabili chiar să ne găsim cele mai bune argumente pentru această pierdere a reperelor!
Sound designul realizat de Vlaicu Golcea induce senzația unui amperaj care curentează, având ca rezultat interferența undelor de propagare a rinoceritei în rândul populației. Ceea ce se aude în răstimpuri este zgomotul iritant, bâzâitul insistent al unor telefoane ce vibrează pe o suprafață metalică și care scot lumea din mersul ei firesc. Sunetele supradimensionate distorsionează realitatea și permit glisarea dintre planuri. Lumile devin astfel interșanjabile. Interferențele dintre cabotinismul cotidian și mirajul altceva-ului senzațional apărut din senin au puterea de a seduce masele. În spațiul public, pe stradă, la serviciu, toți discută despre nou apăruții rinoceri. Toți se tem și în același timp toți alunecă în mirajul seducției.
Personajele nu sunt construite să fie independente. Ele se tem de propria individualitate și aleg să umble în grup, au nevoie de prezența unui alt ins cu care să se contrazică, de pildă la serviciu în timp ce învârt hârtii să pară că muncesc, precum Dudard și Botard (Alin Florea și Sorin Miron), sau de la care să primească permanent confirmarea dreptății absolute, ca în cazul cuplului Logicianul și Domnul Bătrân (Dragoș Huluba și Lucian Pavel).
Gândirea devine gregară și depersonalizează indivizii. E mai important sentimentul apartenenței la turmă decât chestionarea realității. În toată această clișeizare în masă, din care nu se văd decât efectele terifiante, inexplicabile ale apariției rinocerilor, singurul care pare frământat de adevăratele cauze ale problemei este Bérenger: Ei, haide, zău, bicornismul îl caracterizează pe rinocerul din Asia ori pe cel african? Iar unicornismul e specific celui african ori celui din Asia?
Derinocerizarea presupune libertatea de opinie, dezbaterea, găsirea unor punți de dialog.
Bérenger este aici marele inocent care se păstrează departe de marginile abisului, dincolo de orice dreptate tranșantă, refuzând să dețină vreun adevăr suprem. Candoarea lui este sinonimă cu permanenta chestionare a sinelui și a lumii, exersând instinctiv facultatea de a discerne.
În aceste circumstanțe, a nu te rinoceriza înseamnă a îți rezerva dreptul de a te revizui, a recunoaște că greșești, acceptând că te poți înșela; în timp ce habotnicia dreptății absolute înseamnă rinocerizare, fanatizare. Or aici, întreaga societate cade victimă conformismului.
Rinocerizarea se produce în masă, deci. În timp ce derinocerizarea nu este altceva decât un continuu proces de conștiință individuală și conștiență de sine, chiar dacă asta presupune chestionarea permanentă, îndoiala ca fundament al cugetării, evitarea verdictelor absolute, într-un cuvânt, declișeizarea gândirii.
Într-o lume din ce în ce mai tulbure se simte așadar nevoia de a semnala polarizarea societății, mancurtizarea în masă. În acest context, alegerea regizorului Vlad Massaci de a monta Rinocerii la Teatrul de Comedie nu este un fenomen singular. Același mesaj de atenționare îl lansează simultan în spațiul public spre exemplu și membrii trupei Taxi, cărora li se alătură în clipul piesei Când rinocerii numeroase personalități ce avertizează asupra pericolului îmbolnăvirii noastre sociale: Când binele e rău / și albul este negru / când ignorantu-i erudit / și impostorul e integru / când lumea-i răsturnată / și oamenii buni șoptesc / e vremea când rinocerii se trezesc.
În acest context, monologul final al lui Bérenger cel nerinocerizat devine rețeta speranței că dacă un singur om scapă, atunci întreaga omenire poate fi salvată. Iar Tudor Chirilă, el însuși o voce importantă în societatea civilă actuală, este cu siguranță cea mai bună alegere să dea glas derinocerizării umanității:
Dar nu mă las eu bătut cu una, cu două. Nu mă înfrîngeți voi pe mine. Eu rămîn ce-am fost. Sunt o ființă umană. O ființă omenească. Nu pot să mugesc. Pot doar să urlu. Numai că urletele nu se compară cu mugetul! Doamne, niciodată nu voi fi rinocer, niciodată, niciodată! Nu mă mai pot schimba. Nefericit e cel ce vrea să-și păstreze originalitatea. Ei bine, asta este, am să mă apăr împotriva tuturor, am să mă apăr! Am să mă apăr împotriva lumii întregi, mă voi apăra, mă voi apăra! Sunt ultimul om și voi rămâne așa până la cea din urmă suflare! Nu mă dau bătut!
(foto: Anastasia Atanasoska)