Rinocerita: boală virală căreia încă nu i s-a găsit vaccinul - Rinocerii

Nimic de mirare că, în vremuri ca acestea, Vlad Massaci, artist în cetate, simte nevoia să monteze Rinocerii lui Ionesco. Text clasicizat deja care radiografiază cedarea, acceptarea și normalizarea spiritului de turmă, înregimentarea, abdicarea de la principii - dezumanizarea, de fapt, ilustrată prin transformarea, la propriu, a omului în rinocer. Scrisă la sfîrșitul anilor cincizeci, iscată de nenorocirea nazismului, a legionarismului și a bolșevismului, piesa lui Ionesco evită cu grijă orice localizare, orice referire precisă la vreuna dintre aceste ideologii nefaste care au inspirat-o, punînd accentul pe universalitatea atemporală a misticii gregarului, mistică în mrejele căreia se încurcă și omul simplu, și intelectualul rasat. Fiecare își găsește motive pentru cedare: unii vor să se întoarcă la natură, alții admiră forța, chiar frumusețea rinocerilor, alții își zic că, de ce nu?, de ce să nu încerce, iar alții, încă, își zic că, dacă atîția s-au înrolat, o fi ceva acolo și e bine să ții seamă de spiritul vremii și să fii în rînd cu lumea. Cu mențiunea că cei mai odioși, în text, sînt intelectualii logoreici, obișnuiți să despice steril firul în patru, și care se înregimentează cu "motivații adînci" - intelectualii găsesc întotdeauna o teorie care să le justifice josniciile. Le e contrapus un om simplu, fără studii, fără diplome, care nu știe, nu poate să susțină o controversă îndelungată, dar care are cîteva convingeri ferme la care nu vrea să renunțe. Convingeri care nu țin de ideologie, ci de felul în care, confuz, simte el că e om. Rezistă pentru că așa simte că e bine. Nu știe să definească normalitatea, dar intuiește că nu e normal ce se întîmplă. Și reacționează. Nu atacă, ci se retrage. Și nu e deloc limpede că va avea cîștig de cauză.


În traducerea celor doi Vlazi, Russo și Zografi, textul curge și sună minunat, într-o limbă română de azi. Massaci nu a umblat decît minimal la text (inserturi nevinovate, ca întrebarea lui Bérenger dacă nu cumva virusul rinoceritei vine din China) și bine a făcut: nu e nevoie de actualizări pompieristice, e cu atît mai șocant să vezi că nu s-a schimbat nimic din 1959 pînă acum, că textul e, vai!, la fel de actual, poate chiar mai actual, decît la premieră.


Scenografia (Andu Dumitrescu) e extrem de importantă în acest spectacol și oferă chei de înțelegere, fiind și singurul semn care trimite la actualitate, la pericolul rinocerizării prin tehnologie (e singurul adaus al lui Massaci la textul lui Ionesco, dar numai la nivel scenografic). Scena e ușor înălțată în fundal, astfel că apare spectatorului ca un plan înclinat către el. Peretele din spate e dominat de un ecran de telefon mobil pe care se proiectează imagini cu oameni în costume office, cu capete de rinocer, singuri sau mărșăluind în turmă - ceea ce rezolvă simplu și eficient problema reprezentării vizuale. La un moment dat apare și o suită rapidă de imagini din jurnale în diferite limbi care sugerează că rinocerizarea e deja un fenomen global. Pe centrul scenei, în partea ei din spate, e practicat un decupaj pătrat: în scena din birou, e casa scării, în rest în golul acela se aruncă personajele care se rinocerizează (rinocerizarea e o (de)cădere). În rest, mobilier simplu, util și costume care identifică bine personajele, fără indicație de spațiu sau timp. Utile și telefoanele mobile pe care primele apariții ale rinocerilor sînt transmise în chip de Ro-alert - treptat, lumea se obișnuiește și mesajele dispar.


Regia lui Massaci e, ca de obicei, una discretă în care accentul e pus pe lucrul cu actorii, ceea ce e vizibil în spectacol: echipa funcționează, chiar dacă nu toate interpretările sînt la același nivel. În dublu rol, excelent e Lucian Pavel - de ce joacă atît de rar pe scenele mari? - admiratorul fără rezerve al logicianului și, în partea a doua, șeful de birou, domnul Papillon, ambele roluri de compoziție. Spumos e Dragoș Huluba în rolul logicianului imbecil, satisfăcut de sine. Tot în dublu rol e Sorin Miron: patronul cafenelei în prima parte, personaj voit șters, Botard, colegul de birou al lui Bérenger, în partea a doua, cînd face un personaj irascibil, supărat, pus pe harță, surescitat peste poate, tip cu convingeri ferme, incredul - ultimul de la care te-ai aștepta să se rinocerizeze: o va face, desigur. Mai puțin convingător, deocamdată, Lucian Ionescu, și el în dublu rol (băcanul, în prima parte, colegul Dudard, avocat, rinocerizîndu-se cu temeiuri intelectuale). Corecte aparițiile Mihaelei Măcelaru (Gospodina), a Simonei Stoicescu (Băcăneasa, Doamna Boeuf) și a Domniței Iscru (Chelnerița). Andreea Alexandrescu e perfect credibilă în Daisy, cu treceri interesante, dar parcă un pic bruște în partea finală, convertirea, cînd alternează registrele și vocile (suavă și casantă spre răgușit). Un rol excelent face Liviu Pintileasa - Jean, prietenul lui Bérenger. În prima sa apariție, spilcuit și sigur pe el și pe adevărurile lui, umilindu-l de fapt pe bunul lui prieten, placidul Bérenger, coleric și nestăpînit, respiră forță și încredere în sine. În scena rinocerizării lui, extrem de bine lucrată, de la controlul vocii la gestică, e mai ezitant, speriat de ce i se întîmplă: transformarea lui pare, să mă ierte Dumnezeu, firească. Iar relația dintre Pintileasa și Chirilă funcționează impecabil, în ambele lor scene întinse. Bérenger al lui Tudor Chirilă e parcă ilustrarea perfectă a ideilor lui Ionesco citate în foarte utilul caiet-program (selecția textelor, Alexandru Turcu). Personajul lui e retractil, neîncrezător, mereu admirativ față de puternicul Jean, mulțumit sau măcar resemnat cu viața lui măruntă de funcționar fără studii, iubitor de alcool - dar, în simplitatea lui, cu niște convingeri ferme, de la care nu înțelege să abdice, sincer uluit de lejeritatea cu care abdică ceilalți. Sinceritatea e, de altfel, nuanța definitorie a interpretării lui Chirilă. Monologul lui final, în care toate vorbele au greutate, e impresionant tocmai prin lipsa de emfază cu care îl rostește.


Iată un spectacol la care ar trebui aduși liceenii, cu clasa, cum se făcea pe vremuri.

Se aplaudă mult la final și pe deplin meritat. Se simte tensiune în sală. Se vede tensiune pe chipul lui Tudor Chirilă.


Era nevoie de acest spectacol și e foarte bine că a apărut la Comedie, unde s-a jucat pentru prima oară la noi acest text, în 1964. Va avea și acesta viață lungă, la fel ca predecesorul lui.


P.S. E tulburător să-l vezi pe Bérenger jucat de Tudor Chirilă, artist atît de implicat civic, de o admirabilă, neclintită verticalitate ale cărui mesaje ajung la foarte mulți tineri cărora noi, ceilalți, oricît de bine intenționați, nu știm să le vorbim. Pe scenă, Bérenger rămîne singur. Din fericire, Tudor Chirilă încă nu e singur.

(foto: Anastasia Atanasoska)