După 66 de ani de la premiera absolută, la Teatrul Düsseldorf, nu numai că textul extraordinarei piese ionesciene nu și-a diminuat valoarea artistică și puternicul mesaj moral, dar el a câștigat, în timp, confirmări și reconfirmări critice și publice. Ionesco e un dramaturg for all seasons, pentru toate generațiile și pentru diferite epoci social-istorice și ideologice în care montările distincte răspund unui anumit orizont de așteptare. Astfel, Rinocerii a putut fi pus în scenă și pe orizontala spațial-geografică, și pe verticala temporală, adresându-se cu aceeași forță Parisului cu intelligentsia lui stângistă, Londrei unde nimeni altul decât Orson Welles l-a distribuit pe nimeni altul decât pe Laurence Olivier în rolul lui Bérenger, Bucureștilor aflați în 1964 în "lagărul socialist" (chiar dacă într-o perioadă de relativă liberalizare), în fine, lumii întregi, care a înțeles și referentul piesei, și recodificarea ei simbolică.
Metamorfoza
Fiindcă Ionesco a pus în piesă degetul pe cicatricea lăsată de nazism umanității, însă totalitarismul brun se aliniază, în simbolica Rinoceriadă, cu totalitarismul celeilalte extreme ideologice; și cu orice formă și format de totalitarism în care drepturile individului sunt sacrificate pe altarul unui "bine" colectiv. Ionesco a fost un mare scriitor care a avertizat, ca puțini alții, asupra pericolelor mortale pe care și totalitarismul nazist, și cel comunist, le reprezintă pentru om și pentru societate. El a asistat, după ascensiunea lui Hitler în Germania, la rinocerizarea unor străluciți colegi de generație interbelică românească, atrași de extrema dreaptă; și apoi, după numai câțiva ani, odată cu instalarea regimurilor comuniste în Europa de Est, la ștanțarea românilor și est-europenilor cu secera și ciocanul totalitarismului sovietic, a "omului nou".
Ce vreau să spun e că înainte ca rinocerul să devină un simbol, în textul ionescian, scriitorul l-a văzut în carne și oase, în manifestările lui publice, printre cunoscuții și prietenii ce au suferit o uluitoare metamorfozare: un proces de o tristețe nemărginită, înregistrat și de Mihail Sebastian în Jurnalul său. Această tristețe inițială a omului Ionesco, a omului Sebastian, devine în piesa ionesciană perplexitatea, stupoarea, uimirea profundă a lui Bérenger, jucat bine de Tudor Chirilă în spectacolul lui Massaci.
Chirilă-Bérenger e un tânăr aiurit, îndrăgostit, cam bețiv, a cărui tipologie, într-o piesă realistă, ar intra de la sine într-un destin de loser. Dar în realitatea întoarsă pe dos a piesei ionesciene, tocmai un asemenea, clasic, loser nu-și va pierde mințile și sufletul în torentul psihozei care-i transformă pe ceilalți în bestii ale colectivismului. Bérenger va fi singurul care va rămâne om, în drama tragică a lui Ionesco, iar toți ceilalți, mai bine adaptați la realitatea existențială decât el, vor intra în rândurile "rinocerilor" printr-un entuziasm al înregimentării, printr-un fel de celebrare a spiritului gregar.
De la râs la panică
Exploatând bine nervurile comice ale textului dramatic, regizorul creează spectatorului neprevenit (cel care nu l-a citit pe Ionesco) impresia că pe scenă se desfășoară tablouri ale unei piese "ușurele", bulevardiere, o comedie spumoasă (doar suntem la Teatrul de Comedie, nu?), efervescentă, spirituală în sensul franțuzesc, superficială, fără adâncime, fără "probleme". De altfel, am fost și la FNT 2025 la unele spectacole în care unii spectatori râdeau în hohote, neștiind ce avea să urmeze. Și Ionesco însuși se joacă, excepțional, cu registrul comic, folosind umorul de replică, de situație, de confuzie, de caracter, pentru a destinde structura noastră de sensibilitate receptivă. După un timp, însă, râsul se stinge, ne îngheață pe buze, lasă loc unui sentiment de panică, perfect sincron cu ceea ce simte Bérenger și joacă Tudor Chirilă, pe scenă, văzând ce se întâmplă cu colegii, cunoscuții, prietenii săi apropiați. Ei nu sunt prea mulți, fiindcă în jurul unui loser tipic nu se adună cohorte de admiratori; dar sunt un eșantion de societate și de umanitate ce se topește cu totul, până la final, în Rinoceriada ionesciană.
Spectacolul acesta l-a modernizat pe Ionesco în spiritul mereu inovativ al marelui dramaturg: nu prin modificarea textului, ci prin figurarea contextului social-istoric în care capodopera parabolică își găsește noi confirmări. Pe scena de la Teatrul de Comedie și în scenografia remarcabilă a lui Andu Dumitrescu, suntem într-o Franță din epoca platformelor digitale și a rețelelor sociale, într-un real distorsionat și deformat de virtual, cu rinoceri adunați de peste tot în progresie geometrică. Chiar caietul-program (superb conceput și realizat) imită un smartphone serial, un telefon reduplicat la infinit, cu follow, likes, shares, comments, prin care algoritmii ne captează și ne folosesc nu numai la figurat, ci și la propriu. Dacă acum, când citiți această cronică, vă opriți un pic și vă uitați pe telefonul mobil, pentru a vedea cât timp ați stat pe Facebook, sau pe Instagram, sau pe TikTok, veți înțelege imediat și perenitatea parabolei ionesciene, și modernizarea aceasta regizorală prin reprezentarea scenică și dramatică a contextului ultimilor ani.
După colț: MAGA
Și încă: Rinoceriada repetabilă este atât de susținută, de acută, de aproape de noi, încât între premiera din 4 decembrie 2025 de la Teatrul de Comedie și ce s-a întâmplat în Statele Unite pe parcursul ultimelor săptămâni s-a creat un decalaj. Realitatea palpabilă a MAGA și a trumpismului ofensiv îndreptat împotriva propriilor cetățeni, trimiterea de trupe în orașele americane democrate, "raziile", arestările, omorârea lui Renee Nicole Good, mamă a trei copii, executată de un agent ICE, mascat, au fost deja comparate, de către mulți americani și europeni, cu acțiunile naziste și hitleriste din anii '30. Textul lui Ionesco rămâne așadar mereu actual, iar contextul societății americane după un an de guvernare MAGA îl ilustrează - din nefericire - pregnant. Spectacolul de la Teatrul de Comedie, excelent, ar putea fi, cred, ușor "revăzut și revizuit" la alte reprezentații (ca la o carte cu mai multe ediții), pentru a ține pasul cu realitatea de peste Ocean.
Sau poate că așa avem, românii, tendința de a exagera în toate situațiile și "a face din țânțar armăsar"; iar piesa lui Ionesco este doar o comedie bulevardieră, la care putem râde în deplină seninătate, fiindcă nici oamenii deveniți rinoceri, nici singurul om care rămâne om nu au vreo legătură cu noi.
(foto: Anastasia Atanasoska)