Când a fost scrisă, piesa părea a face trimitere la răspândirea mișcărilor / ideologiilor totalitare: fascismul mussolinian, nazismul hitlerist. Cei care trăiseră vremurile acelea în România interbelică, își aminteau "cămășile verzi", hoardele legionare care încercaseră, în ianuarie 1941, să înșface cu totul puterea politică și economică, ca să ducă țara pe calea "cea bună": violență, fanatism religios, crimă... una mai instituționalizată ca alta. Aceasta pare a fi originea titlului. Un martor ocular îmi relata oroarea lui Eugen Ionescu, aflat pe un balcon de pe Calea Victoriei, asistând îngrozit la goana spre putere a cămășilor verzi: "Voilà... les rhinocéros... les rhinocéros!", exclamase viitorul dramaturg. Da, în franceză; căci în momentele de mare emoție, individul se exprimă în limba maternă. Iar omul își petrecuse copilăria, greu, în Franța. Că avusese dreptate, atunci, în interbelicul agitat? La momentul respectiv, lucrurile erau, totuși, pornite - orice gazetar pricepea asta. Că s-au sfârșit cum s-au sfârșit? Se spera. Dar cu ce preț!... La sfârșitul deceniului al șaselea al secolului XX, când a conceput Rinocerii, toată lumea s-a gândit că fenomenul turmei animalice revărsate în social și politic trecuse... eșuase... se spărsese definitiv. Oare?!
Azi, când trăim o rinocerită reloaded, înțelegem că Ionescu al nostru / Ionesco al lor, Membre de la l'Académie Française, fusese ceea ce puțini apropiați ai lui ar fi bănuit, în anii primei tinereți: un lucid, un clarvăzător, un fel de profet. Dacă debutul lui în teatru (Cântăreața cheală, 1950) anunța vorbăria fără noimă, stupidă și absurdă, care ne sufocă azi, din ce în ce mai abitir, grație modei lansate și întreținute de politica iresponsabilă, de talk show-urile TV și, mai nou, de rețelele de comunicare în massă; dacă Lecția (1952) denunța îndoctrinarea politică perversă, mergând până la crimă, în numele "învățăturii" băgate pe gât... Rinocerii (1959) par, azi, un fel de teatru de anticipație. Căci, ne place sau nu, dezumanizarea și înregimentarea sunt la (dez)ordinea zilei. Fenomenul se repetă implacabil și pare scăpat cu totul de sub controlul rațiunii, al demnității umane și al bunului simț.
Cum așa?! Totul începe pe neobservate: într-o lume calmă, scăldată în confortabila liniște mic-burgheză (tihnă, lejeritate, pălăvrăgeală frivolă), apare primul element / factor perturbator: un rinocer! Reacțiile oamenilor obișnuiți oscilează, încă benign: neîncredere, nepăsare, ceva amuzament. Calmantul "nu se poate" sau "ni s-a părut" sau "un accident, cine știe?" sau "și ce dacă? în fond nu e mare lucru". Nu? Trece. A trecut. Gata. Apoi, încă unul! Eee... se cam îngroașă gluma. Dar nu destul cât să luăm seama, să ne batem capul. Nimeni nu e dispus să renunțe la micile lui tabieturi. Dar ciudățenia de repetă și se amplifică - la început iritant, apoi scandalos: ce păzește autoritatea? Surpriza și iritarea inițială lasă, încet, imperceptibil, locul stupefacției. Apoi... curiozității, urmată, toxic, de un soi de interes. De aici până la atracție nu mai e mult. Principiul masificării: dacă-s mai mulți, înseamnă că au putere. Dacă au putere, musai au și dreptate, mai știi? Ia, mai bine, să mă dau bine pe lângă ei. Să mă integrez. Între ei, între răcnetele lor care nu admir nici nuanțări, nici împotriviri, mă simt protejat. În fond, mă apără. Eu, individ oarecare (mic, slab, neînsemnat fără personalitate și forță) mă integrez mulțimii și sunt convins că voi câștiga forță, prestigiu, avantaje. Respectiv o altă identitate. Renunțarea la individualitate și încadrarea, conformistă, în turmă poate crea impresia unui pas înainte în evoluția mea. Dar dacă ei sunt cei buni, iar eu - cel rău? Precaritatea mentală și asumarea înregimentării, a topirii în mulțimea zgomotoasă, ce calcă totul în calea ei, te scapă, în fond, și de două slăbiciuni: discernământul și responsabilitatea. Alții gândesc, alții comandă, eu doar execut. Mă apără și mă întărește massa / turma în care m-am integrat de bună voie și căreia îi aparțin. Răspunderea morală? O fi... dar nu-mi pasă de ea. M-am eliberat! Rinocer devii, adică te schimbi... avansezi. Om? Ai fost, dar te-ai plictisit, te-ai săturat... prea multe griji. Să le rezolve alții. Care alții?! Nu e treaba ta. Mărșăluiala bezmetică produce vizibilitate și atractivitate prin magnetism și mimetism. Și prin acel ceva "nou", după care te dai în vânt. Să încerci, să vezi, să guști... Doar toți ceilalți, fac și ei la fel.
Translarea acestui curent de "gândire" (de fapt, de non-gândire, doar de reacție și adaptare) în ambianța anilor pe care-i trăim (încă îi mai trăim) vine peste noi, ne provoacă, ne încearcă... pe din ce în ce mai mulți îi atrage și îi subjugă. Ca tot ce este la modă. Striking. Cool: un stil de dans, un fleac de device, o mașină mai altfel... Altceva! Numai nou să fie. Numărul, statistica impun, alinierea asumată (de fapt, renunțarea la personalitatea proprie, la individualitate) ajunge să însemne succesul, împlinirea. Moda trăsnăilor vestimentare, a tatuajelor care chiar îți aduc pielea la culoarea celei de rinocer, a filmelor stupide, cu zombies și supermeni care-ți odihnesc puțina minte și-ți solicită doar ochii și maxilarele... Rețelele tip Instagram sau Tik-Tok, accesibile prin telefonul smart te absorb și anihilează, risipind prin like-uri, selfie-uri și cântat în strună îndoielile, eventuala singurătate, îngrijorările, nemulțumirile sau complexele identitare. Nu mai gândești, nu mai ai vreo răspundere. Asta le revine celor din fruntea turmei. Tu doar execuți și te crezi puternic... chiar dacă nu ești... nu reprezinți nimic, în afara unui număr oarecare dintr-o mulțime informă.
Montarea lui Vlad Massaci transferă rinocerita în zilele noastre. Se fac poze cu telefonul mobil, fițe, prosteli, indignări. Se bat câmpii prin sofisme intelectualiste (cică logice) - nu regăsiți, cumva, mișcarea Woke? Căci despre hoardă - asemănările cu MAGA trumpită sunt greu de evitat, dacă ai o brumă de intelect, spirit de discernământ, ceva cultură sau măcar ceva bună credință. Toți par, inițial, să fie oameni normali, cumsecade, conformiști, dacă nu chiar limitați la convențiile sociale: Jean (excelent Liviu Pintileasa, mai ales în momentele paroxistice, cu chinurile rinocerizării la vedere); dl. Papillon (Lucian Pavel, un șef aparent cumsecade, despre care n-ai zice că s-ar putea lăsa absorbit); Botard și Dudard (Sorin Miron și Alin Florea se țin tari, dar cedează repede și fără prea multă bătaie de cap); Logicianul lui Dragoș Huluba, parcă un precursor malefic al acelor americani profețind "cancel culture", cu toate contorsionările sale absurde - toți aceștia par a le avea, la început. Dacă de la o Madame Boeuf nu poți avea cine știe ce așteptări (excelente costumul, masca și interpretarea curat șoșocistă a Simonei Stoicescu), angelismul vioi al seraficei Daisy (autentică și convingătoare Andreea Alexandrescu, mai ales în scena tête-à-tête-ului amoros, degenerat în instalarea rapidă a vocației zoologice) se topește repede și total, lăsând loc vocației militant-participative, urmată de prăbușire. Căci contra-miracolul e ca acidul (vitrionul englezesc al Miței Baston): arde, topește, distruge. Și luciditatea, și demnitatea, fidelitatea sufletească și onestitatea ideatică... tot ce este superior uman. Iar ei se bulucesc, mai întâi neîncrezători, apoi temători, apoi tot mai curajoși și mai fascinați de "puterea primordială". Adică primitivismul. Toți, mai puțin unul (Bérenger - Tudor Chirilă) se dovedesc coruptibili și degrabă contaminați de supușenie. Printr-o scenografie simplă, dar extrem de funcțională și expresivă (Andu Dumitrescu), publicul este atras într-o imersiune șocantă. Nu te agresează destul ideile? Nu-i nimic. Vin peste tine zgomotele de sfârșit de lume (normală) (sound design: Vlaicu Golcea) și efectele luminoase agresive, intruzive. (light și video design: același Andu Dumitrescu, coregrafie: Florin Fieroiu).
Nu scapi! N-ai cum. Și nici nu trebuie să scapi așa... ca la teatru. "Lumea-ntreagă e o scenă / Și toți oamenii actori", spunea colegul Shakespeare în Cum vă place. Dar când nu vă mai place? Atenție, dacă v-ați luat după drăguții de rinoceri, să nu vă plângeți. Căci nu mai e rost de salvare. Mintea românului (a neamțului, a americanului, francezului sau japonezului) cea de pe urmă încă mai funcționează... sau măcar pâlpâie, tulburată de vârtejul turmei. Dar când românul (sau neamțul, americanul, francezul sau japonezul) se lasă (se)dus și devine rinocer? Uitați-vă la ei, cum mărșăluiesc disciplinați. Unul nu mai iese din turmă. Adică din bula aia, unde se crede în largul lui, cu impresia că ar fi "cineva". Apoi va dispărea și bula, căci nenea Internetul a început să cam fie cenzurat și chiar închis - China, Rusia, în curând nici America nu cred că se va simți prea bine la capitolul ăsta ideologiile lui Peter Thiel și Curtis Yarvin o spun limpede, așa cum avertizase și Hitler în Mein Kampf. Și, atunci...ce se mai poate face? Păi, vorba lui Bérenger (un Tudor Chirilă în formă maximă, în pofida obligației de a da viață unui personaj destul de contre emploi pentru el - visător, fragil, ezitant, năuc, pe alocuri chiar neajutorat: să nu cedăm, să nu abdicăm, să rămânem oameni! E greu? Poate. Dar merită. Decât rinocer... "Am să mă apăr împotriva tuturor. Sunt ultimul om, am să rămân om până la capăt. Nu capitulez!"
(foto: Anastasia Atanasoska)