Nu demult, la Studioul "Casandra" al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică (îndeobşte cunoscută sub prescurtarea UNATC, dar mie îmi place atît de mult prima parte a titulaturii încît nu mă pot abţine să o reproduc ori de cîte ori mi se iveşte ocazia) a avut loc un "eveniment" botezat, foarte festiv, Gala Absolvenţilor. Sau, mă rog, aşa ceva; oricum, cuvîntul gală figura acolo cu siguranţă, precum şi cuvîntul absolvent. Deşi am primit invitaţie - ba chiar invitaţii, întrucît unui apel telefonic iniţial i-au urmat în scurt un e-mail şi apoi o misivă propriu-zisă, pe hîrtie -, nu am frecventat nici unul dintre cele circa zece spectacole incluse în program, producţii ale claselor de Actorie, Regie teatru, Coregrafie şi Păpuşi. Nu pentru că n-aş fi avut timp.
Chiar a doua zi după sfîrşitul glorios al zilelor sărbătoreşti - cu premierea unora dintre participanţi de către un juriu masiv, alcătuit din personalităţi incontestabile ale teatrului românesc (actori, regizori, critici) -, au început să ajungă la mine ecouri ale evenimentului. Nu am făcut nimic pentru asta: n-am întrebat pe nimeni ce a văzut la "Casandra", n-am conspectat jurnalele, nu am urmărit radioul sau televizorul. M-am aflat pe post de receptor pasiv. Şi iată cam ce am receptat: "E ruşinos!", "E un scandal!", "Dragă, nu mi-aş fi închipuit că e posibil aşa ceva!", "Voi ştiţi ce se petrece în şcoala aia?! De ce nu faceţi nimic?!". La primele exclamaţii am reacţionat minimal: am zîmbit sardonic. La ultima, n-am mai rezistat.
Da, eu, una, ştiu ce se petrece în şcoala aia. Nu pentru că aş avea spioni în interior, nici pentru că sînt mai firoscoasă decît alţii. De circa zece ani încoace, văd spectacolele de absolvenţă ale promoţiilor Universităţii Naţionale de ATC (v-am spus că nu pot să rezist!), îi văd pe actorii şi regizorii, care au terminat în ultimul deceniu această Universitate Naţională, manifestîndu-se pe scenele profesioniste ale României şi scriu articole despre ceea ce văd. În urma acestor articole, relaţiile mele cu (o parte dintre) cadrele didactice - incredibil de numeroase - ale Universităţii Naţionale etc. s-au răcit considerabil şi, cine ştie?, ireparabil. Prin urmare, eu, una, fac ceva. Mai exact, am făcut ceva, pentru că, de la o vreme, m-am hotărît să-mi reduc total "facerea" în acest sens şi să ignor cu desăvîrşire activităţile Universităţii Naţionale de Artă TC. Hotărîrea mi se trage de la o epistolă trimisă de un june regizor al cărui spectacol de absolvenţă mi-a oferit (a cîta oară?) prilejul de a deplînge neglijarea criminală, înăuntrul şcolii de stat , a pregătirii studenţilor la nivelul calitativ obligatoriu; concluzia proaspătului artist TC a fost că eu am ce am cu instituţia în chestie (implicit, cu produsele ei) din cauză că nu mă număr printre profesori!
Fireşte, nu am nici o îndoială că în enunţarea unei asemenea gîndiri ruşinoase au jucat un rol (mai bine decît se joacă în genere la "Casandra"), pe lîngă supărarea "punctuală" a epistolierului, şi unele sugestii părinteşti ale dascălilor săi (unul chiar s-a interesat, în preajma întîmplării, dacă am citit scrisoarea...), aşa încît nu-i port deloc ranchiună fragedului corespondent; îl compătimesc doar. Pe de altă parte, nici să-mi bag cu tot dinadinsul capul sănătos sub patrafir (cum zice poporul român mai puţin ortodox decît în recensăminte) nu mi se pare lucru înţelept: de ce să-mi fac sînge rău ori de cîte ori vin în atingere cu învăţămîntul artistic naţional şi a sa Universitate? Mai bine îşi vede fiecare de ale sale.
Da, numai că... Ale Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică sînt, de fapt, foarte puţine - şi nu-i vorba aici numai despre banii pe care stă, care, de altfel, nu-s tocmai puţini şi care aparţin, cum s-ar spune, poporului, adică fiecăruia dintre contribuabili, adică inclusiv mie. E vorba, mai întîi, despre oamenii pe care îi utilizează ca material didactic şi despre destinele acestor oameni; aceşti oameni şi soarta lor sînt "ale ei" numai vreme de patru-cinci ani. Şi este vorba, apoi, despre teatrul din România, teatrul de acum şi teatrul din anii care vin; iar acest teatru chiar că nu-i deloc al ei. Teatrul în care e nevoie de actori care să ştie nu doar să vorbească şi să se mişte pe scenă (aproape că am renunţat la asemenea pretenţii minore), ci să joace efectiv, adică să se prefacă a fi cutare personaj asumîndu-şi în mod credibil pentru privitor biografia acelui personaj, psihologia şi comportamentul lui, felul în care el intră în relaţie cu alte personaje; teatrul în care, datorită excelenţei tehnice însuşite în anii de învăţămînt, el, actorul, să nu mă lase să observ pe mine, spectatorul, efortul uriaş prin care s-a transformat în acest altcineva, uitînd, în cele două ore de spectacol, că are acasă o nevastă bolnavă sau o ţeavă plesnită.
Teatrul în care e nevoie de regizori care să ştie nu doar să-i deplaseze pe actori de colo-colo, ci să construiască o lume - lumea spectacolului - rotundă şi împlinită, autonomă şi (pe cît cu putinţă) captivantă; teatrul în care, datorită meseriei deprinse în anii de învăţămînt, el, regizorul, să nu mă lase să observ pe mine, spectatorul, munca istovitoare cerută de construirea acestei lumi şi de ţinerea ei în viaţă pe parcursul a zeci de reprezentaţii. Teatrul, cu alte cuvinte, bun. Ei bine, acest teatru bun, căruia ar trebui să i se pună temeliile în Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică - aşa cum s-a întîmplat, ani şi ani, pe cînd aceasta se numea, modest, Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică - nu este, din păcate, cîtuşi de puţin al ei. Nu mai este. Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică mai poate doar să facă gale şi să dea premii. Teatrul românesc a rămas fără şcoală.