În același timp, Sirāt (2025) este noul film al lui Óliver Laxe, o dramă aridă și contemplativă despre un tată care pornește într-o căutare disperată prin sudul Marocului pentru a-și găsi fiica dispărută. Prezentat în competiția oficială de la Cannes 2025, unde a obținut Premiul Juriului, filmul continuă preocuparea lui Laxe pentru personaje rătăcite între lumi, în decoruri naturale deopotrivă impozante și ostile. Selecția acestei capodopere cinematice ca propunere a Spaniei la Premiile Oscar îl poziționează ca unul dintre titlurile europene importante ale anului 2025.
Născut în Franța și crescut în Spania, regizorul Oliver Laxe își începe acest alt fel de 2001: A Space Odyssey în deșertul Sahara, într-o zonă muntoasă din sudul Marocului, unde raveri și tranceri europeni nomazi, veniți cu camioane și rulote, se pregătesc de un rave de proporții epice. Cum spune Justin Chang într-o recenzie din The New York Times, "întregul setting are aerul unui pelerinaj în care pregătirile se desfășoară cu o măreție aproape religioasă: boxe uriașe, așezate pe nisip, de o impozanță rece și neînsuflețită, asemănătoare monoliților din 2001: A Space Odyssey (1968), ca și cum ar fi fost portaluri sonore, transmițând pulsații dintr-o dimensiune extraterestră."
Probabil că niciunde nu s-ar fi auzit ca-n deșert acel beat hipnotic pe care îl știam atât de bine din "perioada Goa". În Sirāt, trance-ul lui Kangding Ray devine un ghid șamanic sonor pentru întreaga experiență cinematică, de o transportanță psihedelică absolut diferită de cea a anilor '60, în care trancerii se abandonează beatului într-o stare de delir glorios. Cufundată în scaunul de capsulă intergalactică de la Cinema Studio din Timișoara (locul în care merg mai nou cu religiozitate), primele cadre aeriene mă introduc instant într-un vibe de masă trance care pulsa la unison, într-un singur organism extatic. Imersată rapid în atmosfera de adunări trance și rave pe care le-am frecventat acum 20 de ani în Goa, îmi aminteam perfect siderarea de a dansa pe același beat cu lume care atunci, mai mult decât acum, îmi părea efectiv din altă Galaxie. Îmi amintesc de hainele trancerilor din Vagator, de tatuajele lor și la fel ca personajele din Sirāt (care nu aveau cum să fie actori profesioniști la cât de "adevărați" păreau), francezi, spanioli, basci, israeliți, englezi, italieni, belgieni, care trăiau cu totul acel "rave". Iar ei asta făceau, acela fiind stilul lor de viață: un pelerinaj continuu de la o adunare de trance la alta, navigând cu camioanele în mici comunități de tranceri, împreună cu boxele lor imense, cu borcanele de hașiș, ciuperci magice, LSD, fără să fie "junkies".
Pentru acest gen de comunități, beat-ul era totul, plus căutarea următorului loc de "gathering". În Sirāt am regăsit acea atmosferă, acel beat, acel sentiment acut de lume în afara Lumii, cu personaje ciunte, cu danturi imperfecte, cu frizuri de punkeri uitați în timp, cu tot felul de simboluri tatuate pe tot corpul, de la față la tălpi, cu privirile acelea ușor "prăjite" de ființe trecute prin toate tărâmurile subconștientului colectiv, stropit cu halucinogene.
Și în tot acest peisaj selenar, de deșert și pereți de stâncă într-un aparent teritoriu al nimănui, în inima Marocului, apare personajul Luis, împreună cu fiul său Esteban, care începe să împartă pliante cu fotografia fiicei sale Mar, dispărută fără urmă de mai multe luni în comunități de trance. Și în toată acea atmosferă extatică, cu beat și lasere proiectate pe pereții Atlasului marocan, tăierea de beat intervine când o unitate militară oprește rave-ul, cerând ca toți cetățenii europeni să fie evacuați din motive de securitate. Într-o atmosferă bizară și sinistră, care poate face aluzie la momentul când a degenerat tensiunea dintre Israel și Gaza (și acei tineri erau tot la un fel de adunare de trance, la Festivalul Psyduck, organizat aproape de granița cu Gaza și care a fost una dintre primele locuri vizate în atacurile din 7 octombrie 2023, când rave-ul s-a transformat brusc într-o scenă a morții după ce Brigăzile Qassam au ucis 17 tineri, ilustrând vulnerabilitatea extremă a acestor comunități de frontieră - https://en.wikipedia.org/wiki/Psyduck_music_festival_massacre), pe măsură ce rave-ul din deșert se destramă, Luis și Esteban, cu câinele lor Pipa, ajung să se alăture unui grup de raveri care reușesc să scape convoiului, evadând cu două dube și un vehicul mic. În timp ce drumul continuă, în fundal, în timp ce radioul anunță izbucnirea unui conflict armat internațional, se amplifică și starea de panică și incertitudine, atmosfera de trance party transformându-se într-o fugă motorizată prin deșertul marocan.
Între timp, începem să cunoaștem mai bine personajele, dar mai ales pe acei raveri care sfidează normele "normalității", relevând niște ființe pașnice, sensibile, amuzante, săritoare, în căutarea transcendenței prin beat. Inițial reticenți, raverii ajung treptat să își unească forțele cu Luis, împărțind combustibil și mâncarea, trecând împreună un râu și chiar distrându-se cu un umor bizar, în care unul dintre raveri, Tonin, improvizează un mic "musical" folosindu-se de proteza de picior. Călătoria spre "un loc aproape de Mauritania" se transformă pe parcurs într-o stranie solidaritate de circumstanță, întreruptă de episoade comico-absurde. În timp ce pelerinajul continuă, convoiul alege drumul prin munți, după ce observă mai multe tancuri traversând drumul prin deșert, iar un nou buletin de știri la un radio în franceză anunță un conflict global, aproape de dimensiunile unui "al Treilea Război Mondial". În acest punct al filmului, tragedia lovește brusc și brutal, un moment care rupe firul fragil al speranței și al aventurii, transformând pelerinajul într-o căutare disperată de a ieși dintr-o situație sinistră și absurdă. Nu vreau să dau prea multe amănunte despre acțiunea filmului (chiar dacă, în acest caz, nu povestea face filmul), așa că vă las să descoperiți singuri detaliile.
Din acel moment, tensiunea devine aproape metafizică, mai ales când Luis, care pare să nu mai aibă nimic de pierdut, se lasă în voia sorții, oricare ar fi aceea. Acțiunea degenerează progresiv, când grupul decide că singura soluție pentru a se simți mai bine ar fi să se oprească pentru un rave în deșert. Se scot boxele, se pun una peste alta, în același ritual aproape sacralizat și sacralizant, după care se ingerează o substanță psihoactivă (probabil peyotă), pentru a le fi facilitată "trecerea" peste moment. Din punctul în care beat-ul începe, fiecare raver își intră în propria transă, conectându-se cu orice ar fi fost în dedesubtul acelui subconștient mișcat de beat. Într-un moment de aparentă eliberare, când grupul dansează pentru a-și alunga panica, tragedia lovește din nou, tot brusc, prevestită în parte de vorbe unuia dintre raveri, Jade, care spune "dă-i să bubuie". Și de aici se declanșează o reacție în lanț, iar "firul" dintre Iad și Paradis, adevăratul "sirat", devine o linie dreaptă între viața și moarte.
În această ultima porțiune a drumului spre "partea cealaltă", tensiunea cinematică atinge paroxismul, ca și cum întreaga omenire ar atârna de acel fir invizibil (As-Sirāt (arabă: الصراط) care este, conform islamului, podul pe care fiecare persoană trebuie să-l traverseze în Yawm al-Qiyāmah ("Ziua Învierii") pentru a putea intra în Jannah ("Paradisul"). Ultima scenă îi surprinde pe o parte din cei pe care i-am urmărit de-a lungul filmului, pe acoperișul unui tren ce străbate deșertul, alături de femei și bărbați marocani, figuri anonime ale migrației și rătăcirii. Imaginea lor, purtați de tren prin imensitatea aridă, aduce a "drum către nicăieri", o continuare mută a fugii și a căutării care a definește întreaga călătorie a omenirii, ca într-un beat infinit de rave.
De data asta nu invit pe nimeni la nimic. Mergeți dacă simțiți că ceea ce trăim în aceste zile devine apăsător și absurd, într-un decembrie care are să ne amintească, aici, la Timișoara, de multe zile de spaimă, absurd și moarte de după un regim în care rave-ul era interzis. În schimb, vă las cu Soundtrack-ul filmului. Numai bine!