Ce se poate spune ca primă observație? Spectacolul este un curios exemplu de minimalism scenic și de cum să adaptezi pentru publicul contemporan o piesă atât de cunoscută din repertoriul shakespearian, chiar mai mult decât cunoscută. Declan Donnellan a reușit un masterclass în ceea ce numim atragerea spectatorilor într-un mic univers dominat de protagonist. Spectacolul este lumea lui Hamlet, este interiorul creierului său fictiv dar materializat în fața noastră, a spectatorilor. Asta în timp ce scena este corpul.
Scena este o fâșie albă mărginită de scaune de-o parte și de alta, iar în spatele scaunelor sunt rândurile spectatorilor, ceea ce înseamnă că noi, spect-actorii, ne putem apropia de micul univers tragic și amuzant fără să ne pierdem detașarea pe care ne-o dă viața în acest secol tehnologizat.
Vlad Udrescu interpretează personajul principal, Vlad Udrescu este Hamlet și intră-n scenă de parcă ar fi fost tot timpul în scenă, pe scena lui lumea este cu susul în jos, e sigur că e ceva putred în Danemarca și Hamlet are o lună albastră-n ochi. Sigur pe el, străbate banda albă ca și cum măsoară scena, suspectează ceva. Ar și avea ce să suspecteze, nu? Dacă nu am cunoaște deloc piesa lui Shakespeare, ca spectatori nu cred că ne-am aștepta la ceva supranatural într-un asemenea moment și cumva Declan Donnellan anticipează această lipsă de așteptări. Fantoma tatălui apare în cel mai banal mod în care ar putea s-apară o fantomă. Experimentatul actor Eugen Titu, care interpretează fantoma tatălui, s-ar zice că a fost mereu în scenă, îl privește cu o figură împietrită, serioasă dar nu prea vizibil, o seriozitate menită să-l atragă pe Hamlet în scenariul răzbunării care trebuie să se desfășoare mai implacabil decât o ploaie de vară undeva la munte, când deja este înnorat. Eugen Titu își spune replicile cu o blândețe severă, încă nu e sigur dacă fiul său Hamlet se poate ridica la înălțimea provocării și tot ce înseamnă asta, adică răzbunare. Dar oare poți crede o apariție de acest fel? Ne putem încrede în fantome, fie ele și paternale? Ceilalți actori intră-n scenă, se deplasează cu toții maiestuos, ca întorși după un drum lung sau pregătiți să participe la o gală.
Claudiu Mihail este un villain calm, atât de calm și de bonom încât ai crede, cel puțin din primele interacțiuni cu Hamlet și cu soția sa Gertrude, că nu este deloc un personaj negativ, că poate că ne-am înșelat cu toții și noul rege Claudius este cu adevărat o victimă aproape inocentă a imprevizibilității prințului Hamlet. Sigur, știm prea bine, Claudius este cel care l-a otrăvit pe tatăl lui Hamlet și i-a luat coroana, un uzurpator vinovat de regicid. Așadar, cum se știe, tatăl lui Hamlet și regele de drept a fost asasinat mișelește, iar Gertrude se mărită cu Claudius, fratele asasin, deci va fi o țintă a furiei iscoditoare a lui Hamlet. Ramona Drăgulescu o interpretează pe Gertrude și pare pregătită pentru o gală, are o postură relaxată (dar oare ce se ascunde în spatele acestei relaxări?), replici cu o tonalitate de parcă personajul a venit din vacanță, cu siguranță se așteaptă ca totul să fie cum a fost întotdeauna. Interesant de observat, Gertrude își domină ușor și puțin perceptibil soțul care pare mai mult confuz decât sigur pe el în noul rol de rege, chiar dacă unul uzurpator, dar cu toate acestea rege. Ceea ce înseamnă că Hamlet trebuie să se supună unchiului său ucigaș. Nu are de gând să facă așa ceva, dar nici nu se poate revolta pe față, nu-i așa? Așa cum știm cu toții, Hamlet simulează neurodivergența (poate sună ciudat dar nu mă interesează, pur și simplu sensibilitățile de milenial nu-mi permit să folosesc acel cuvânt atât de cunoscut și uzitat), se preface că nu mai gândește logic, că mintea lui nu mai urmează tiparele cunoscute și gândurile lui de prinț al Danemarcei sunt ca un ghem care tocmai s-a desfăcut și sforile s-au răspândit peste tot. Ceea ce nu poate însemna decât că urmează unul din acele momente din spectacol în care Vlad Udrescu ne arată amplitudinea sa actoricească.
Acest Hamlet se dezlănțuie, lumea e o scenă și Vlad Udrescu știe că scena este adevărul, așa că va porni într-o călătorie sinuoasă întru găsirea adevărului. Oare ce cred celelalte personaje despre ceva numit adevăr și dreptate? Ca în orice dark existential anime de la sfârșitul anilor '80, Hamlet trebuie să ajungă la acea versiune primal, imprevizibilă și în răspăr cu normele sociale și cu așteptările celorlalți. Energia copilărească a lui Vlad Udrescu îi pune pe ceilalți în dificultate, întrebările lui iscoditoare aproape că destabilizează, cuvintele lui caustice par să oprească totul. Claudius și Gertrude nu-i pot înțelege comportamentul, dar oare asta vor? Poate că nu ar fi rău să afle de ce Hamlet este atât de imprevizibil, iar în asemenea momente este nevoie de Rosencrantz și Guildenstern. Darko Huruială simulează prietenia, el și Cătălin Vieru au fost însărcinați să-l descoase și să afle de ce se comportă atât de neobișnuit, ce anume intenționează să facă? Amândoi afișează atitudinea de prieteni care au venit la depănat amintiri, ce mai e nou prin regat, cum a fost la studii, cu siguranță fantomele nu există, nu-i așa? Darko Huruială și Cătălin Vieru simulează prietenia la fel de ușor precum simulează Vlad Udrescu neurodiversitatea, simțurile lor sunt ascuțite la cele mai mici semne că este ceva în neregulă, dar în același timp amândoi își păstrează calmul în fața observațiilor usturătoare ale lui Vlad Udrescu. Reacția de revoltă și uimire a lui Darko Huruială este o interesantă afirmare a prezenței scenice, chiar dacă personajul acționează tot în limitele indicațiilor primite de la noul rege. Că ești milenial sau nu, vei simpatiza cu personajul lui Darko Huruială. Spre deosebire de Guildenstern și Rosencrantz, Mihnea Presură și Mircea Mogoșeanu își interpretează rolurile de străjeri cu o masculinitate diferită, imperturbabilă și eficientă, ca și cum amândoi știu că anonimitatea rolului le oferă un anumit tip de autonomie.
Se poate spune că Rosencrantz și Guildenstern sunt figuri tragice și soarta lor este nedreaptă, ei doi nu prea aveau de ales, având în vedere situarea lor în ierarhia din spectacol. Nu-l puteau refuza pe Claudius, sigur, dar pe undeva cei doi păstrează o inocență aparte, chiar dacă ascunsă sub presiunile ierarhiei și manevrată de asaltul ironiilor lui Hamlet. Însă cel mai tragic personaj din spectacol este, fără îndoială, Ofelia. Fiica lui Polonius și întrucâtva iubita lui Hamlet, Ofelia interpretată de Theodora Bălan cu o siguranță de sine care uimește prin prezență scenică este o incredibilă adaptare a unui personaj eclipsat, de obicei, de protagonist și de căutările lui existențiale. Pe Theodora Bălan am văzut-o pentru prima dată în Richard al III-lea regizat de László Bocsárdi, ceea ce înseamnă că a reușit o Shakespeare trifecta (dacă adăugăm și Echoes of the Feminine) de roluri precis redate, postură, mișcare, intensitate a vocii, un exemplu de prezență feminină în lumi care nu permiteau asemenea prezențe. Acea izolare din ochii Theodorei Bălan, de plutire deasupra celorlalte personaje ne indică o traumă neprocesată, am spune acum, ca urmare a uciderii lui Polonius de către Hamlet. Ofelia este o victimă a obsesiei pentru ceea ce trece drept adevăr cu A mare, un exemplu și un avertisment că răzbunarea îi cuprinde și pe cei nevinovați. Nu pot uita că Theodora Bălan, spre deosebire de ceilalți, are o expresie de impending doom, privire de tipul de ce mi se întâmplă astea, de ce sunt folosită de tată și de fratele Laertes, dar nu are ce face decât să meargă mai departe.
Raluca Păun reușește un Polonius atât ridicol, cât și viclean în ale manipulării celor apropiați, servil în fața cuplului regal (ilegitim ar spune Hamlet, sigur) și pe măsura duelului în replici cu Hamlet. Până la un punct. Polonius crede că poate controla situația, știe suficient pentru a intui de ce s-a schimbat așa de mult comportamentul lui Hamlet. Raluca Păun este în momentul ei cel mai perfid de amuzant în interacțiunile ei cu noul cuplu regal (un cuplu regal ilegitim, știu), controlează subtil dialogul cu Claudius, ești aproape sigur că Polonius are întotdeauna soluția sau răspunsul și probabil că așa a fost în trecut. Doar că lucrurile nu au mai fost la fel de când Hamlet a intrat pe scenă și Polonius nu a citit nimic din ceea ce se cheamă spectacol în ramă.
Declamațiile lui Angel Rababoc sunt un ecou al regelui asasinat, Costinela Ungureanu este o Gertrude perfidă și Vlad Udrescu observă totul, în special este atent la reacțiile lui Claudius. Costinela Ungureanu și Marian Politic sunt groparii în scena cu Yorick, sunt la pauza de masă și se îndeamnă reciproc să muncească, deși niciunul nu pare să fie prea eficient la munca de gropar. În ambele roluri, Costinela Ungureanu este amuzantă, acel tip de umor care ne spune să nu luăm în serios ceea ce vedem pe scenă.
Moartea lui Polonius este punctul fără de întoarcere, însă Gertrude este celălalt personaj feminin, după Ofelia, supusă generalizărilor misogine și acuzată gradual de Hamlet pentru uciderea tatălui. Hamlet proiectează asupra mamei acuza misogină că toate femeile sunt viclene și nu cred în jurămintele matrimoniale. Ramona Drăgulescu țipă cu patos aproape de prăbușire mentală că nu vede niciun spectru, deci poate că totul e în mintea lui Hamlet, o proiecție misogină a tatălui care e posibil să nici nu fi murit otrăvit? Atât Vlad Udrescu, cât și Theodora Bălan cântă, în diferite momente din spectacol, I've Written a Letter to Daddy, melodia pe care o cânta Bette Davis în What Ever Happened to Baby Jane? (1962), semn că amândoi se află sub acel nor patern care îi direcționează în locuri unde nu se așteptau să fie.
Hamlet în regia lui Declan Donnellan este spectacolul lui Vlad Udrescu, un actor complet, stăpân pe arta sa, capabil să jongleze cu o serie de emoții, un actor care știe să redea inocență și să fie și amuzant ca un fel de eliberare de presiunile rolului, precum în momentul în care îi întâmpină pe ceilalți actori de parcă ar fi la o petrecere câmpenească în cea mai călduroasă zi de primăvară. În duelul cu Laertes mie mi s-a părut că Vlad Udrescu are o expresie resemnată, în timp ce Alexandru Stoicescu (Laertes) joacă până la capăt cartea masculinității neclintite, care trebuie să facă ceea ce trebuie să facă atunci când scenariul cere răzbunare. Sunt momente remarcabile și cele cu tricoul transformat în turban, pantofii cu toc și rujul, seizures, crize pe podea și ironii cu Polonius și Guildenstern fără ca aceștia să observe că Hamlet este ironic. La fel, am impresia că Vlad Udrescu intuiește că trebuie să simuleze misoginie față de Ofelia, el și Theodora Bălan păstrează prin mimică o ironie puternică. În scena monologului cu țeasta lui Yorick, Vlad Udrescu are momentul lui de Evrika existențială, vedem un Vlad Udrescu aproape relaxat, acum totul îi devine limpede. Normal, după toate cele evidențiate mai sus, pentru rolul Hamlet, Vlad Udrescu a primit premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol principal.
Este Hamlet un personaj simpatic? Probabil că nu. Este un personaj ce ar putea să fie bun, să zicem, dar care este corupt de societatea rigidă din jur, ceea ce nu poate însemna decât că noi, spectatorii, am fost avertizați: să vrei să te răzbuni este una dintre cele mai pernicioase decizii pe care le poți lua și va însemna doar suferință pentru cei din jur. Hamlet în regia lui Declan Donnellan este un spectacol cuceritor, cu momente de duioșie și inocență, o experiență teatrală intensă, acel tip de spectacol pe care ai dori să-l vezi la nesfârșit. Și dacă ai fi prins într-o buclă temporală în care ai vedea doar Hamlet în regia lui Declan Donnellan, nu te-ai plictisi niciun moment de jocul actorilor și al actrițelor. Fiecare moment se va prelungi în creierul tău, iar muzica lui Cári Tibor îți va stoarce lacrimi.