Piesa este transpusă într-un context contemporan; vedem o familie regală, dar personajele ar putea fi la fel de bine directori executivi ai unei mari firme multinaționale, iar curtenii amintesc de înalți funcționari de la Bruxelles sau de altundeva. Regele în speță nu se deosebește cu nimic de ceilalți, prin niciun însemn ori simbol distinctiv nobiliar; el poartă același costum, impecabil croit, elegant și strivitor de cenușiu; nu este, în fapt, decât un uzurpator. Un oricine-fitecine, ajuns în mod fraudulos acolo unde se află. Prin contrast, regina are o ținută perfect aristocratică, distant-binevoitoare, chiar dacă la răstimpuri o idee prea amicală cu supușii (îi bate pe obraz pe Rosencrantz și Guildenstern și pe Ofelia cu aceeași binevoitoare condescendență ca și pe Hamlet, și își trece chiar mâinile peste umerii lor). În această punere în scenă regalitatea devine doar un alt sinonim al mai marilor zilei, aflați la frâiele puterii.
În această propunere teatrală a unei lumi saturate de cenușiu, culorile curate, intense, vii apar invers proporțional cu rangul. Actorii invitați la curte (dar și groparii!) - sunt cei mai cromatici când sosesc, ca din întâmplare, cu aluri de staruri de cinema, dezvăluind teleturgic, în spectacolul jucat la curte, fără să știe, mari și cutremurătoare adevăruri. Arta teatrului are puterea să deconspire marile crime și atrocități ale lumii din toate timpurile.
Spațialitatea dramei hamletiene - o matrioșka teatrală
Regizorul britanic propune cu multă subtilitate, prin mijloace cât se poate de simple un alt fel de raportare spațială, o proximitate care reduce la minim distanța dintre spectactori și actori, dintre piesă și receptarea ei; gradenele sunt pe scenă, de o parte și alta a unui covor care, surprinzător, nu e roșu regal ci... alb - sugestie elocventă a purității neîncetat călcată în picioare, iar și iar. Fâșia albă care traversează scena este "locul" în care se desfășoară drama propriu-zisă. Între spectatori și covor sunt dispuse, de ambele părți, discrete taburete metalice - care sunt de altfel singurele obiecte de decor, light-designul fiind cel care umple cu consistență spațiul. Fiecare personaj ucis se așază pe rând pe unul din taburete (regele mort se află în scenă de la bun început), intră în rolul de spectator intermediar și privește împreună cu publicul, cu spatele la acesta, deznodământul spectacolului. Prin această ingenioasă dispunere spațială, având ca punct de pornire covorul alb, asistăm la o stratificare a realului în spații concentrice, ce aduc cu o matrioșka teatrală: spectacolul, spectacolul din spectacol, actorii, spiritele personajelor și în fine publicul. Toți sunt(em) incluși.
Dispunerea spațială devine indirect și o tulburătoare interogație implicită: cine este viu? Oare nu suntem neînsuflețiți prin neatenție, lipsă de prezență, de vigilență? A fi viu nu înseamnă înainte de toate a fi prezent și conștient, viu cu sufletul? Lăsați-i pe morți să-și îngroape morții. Căci cei din spectacol sunt toți vii cu trupul, dar morți cu sufletul.
Uneori, când Hamlet se adresează direct publicului, spațiul suprapus devine o vastă tribună, în care el, ca un Socrate care își pledează cauza în fața atenienilor, ca apoi să se închidă din nou - Hamlet se zăvorăște într-o simulată nebunie, ceilalți în neînțelegere și viață neînsuflețită.
În final, după ce violența e înlăturată prin violență, rămâne doar albul covorului de la începuturi.
Vlad Udrescu îl întruchipează pe Hamlet cu forță și abilitate actoricească de toată lauda, surprinzând nuanțat complexitatea personajului. În interpretarea sa, Hamlet este înainte de toate uman, trădat în încrederea sa în iubire și ordine, sfâșiat de îndoieli, măcinat de certitudini, tensiunea interioară fiind susținută până la capăt; e firesc, lipsit de emfază, zorit, amar și hâtru. Interesantă - aș spune chiar ușor la îndemână, în curentul mainstream de azi - opțiunea regizorală de a masca nebunia hamletiană, revolta împotriva nedreptății și nelegiuirii sub chipul transsexualității, care aici însă apare ca o oglindă a nebuniei ținută în fața nebuniei, reflexia haosului în devălmășie. Căci în lumea care și-a ieșit din matcă nu mai există rânduială, nici în privința firescului sexelor. Astfel, vedem un Hamlet neurastenic alergând chinuit în sus și josul covorului alb cu imenșii lui pantofi cu toc roșii, mânjindu-se cu ruj, mai mult angoasat, decât filosofic, mai mult dureros de lucid, decât melancolic. El reprezintă generația tânără a lumii de azi, sacrificată din oficiu, care și-a pierdut complet reperele, puterea de a acționa, dar nu și înțelegerea.
Ramona Drăgulescu în rolul Reginei are multă prestanță, jocul ei este măsurat, bine stăpânit și chiar candid; nu are nimic dintr-o adulteră perfidă, părtașă la crimă; este atât de convingătoare deruta și uimirea cu care reacționează la acuzațiile lui Hamlet în scena dintre ea și Hamlet, încât ideea că Gertrude nu știe de fapt de omor pare să fie parte din viziunea regizorală.
Așa cum spuneam, există în această montare care recurge la mijloace minimaliste scenice pentru a se axa pe interioritatea jocului actorilor o limpezime aparte a poeticului rostirii. Te simți efectiv copleșit de frumusețea fiecărui vers. Poate tocmai datorită puterii acestui spațiu acustic, creat prin rostire, suprinde prin contrast felul în care Claudiu Mihail și-a construit rolul lui Claudius - care în interpretarea sa este de o perfidie mocnită și o impulsivitate bine ținute sub control, dezvăluite doar în câteva străfulgerări - dar cu o stranietate accentuată a frazării și o melodicitate care sună ușor bizar; parcă ar vorbi tot timpul o limbă pe care nici el nu o înțelege prea bine. Această stranietate nu dispare nici în momentele de cumpănă, când se roagă, ca și când chiar sinceritatea cu el însuși este doar mimată, fiind tot un fals.
Flavia Hojda în rolul Ofeliei (în varianta văzută de mine) este fragilă, docilă, frumoasă, o copilă lipsită de resurse interioare și limite, care face tot ce i se cere. Chiar "înnebunirea" ei, refugiul într-o psihoză închisă și protectoare rezultă cu aceeași logică din victimizarea ei.
În interpretarea Ralucăi Păun Polonius e mai mult decât un curtean bătrân și flecar; ea joacă rolul nuanțat cu un melanj inedit și admirabil dozat de umor, severitate fără scrupul (față de Ofelia) și servitudine vicleană (față de putere).
Costinela Ungureanu, Marian Politic și Angel Rababoc în rolul actorilor aduc un irezistibil glamour de Cannes, sunt ironic-cuceritori în ipostaza clișeu de staruri. Iar primii doi aduc și o notă de comic în rolurile groparilor.
Eugen Titu detașat, plin de prestanță este convingător în rolul Fantomei regelui ucis, la fel și Laertes, interpretat de Alex Stoicescu.
Cătălin Vieru în rolul lui Rosencrantz și Darko Huruială în rolul lui Guildenstern își conturează personajele axați pe ideea de impuls și onoare.
Spectacolul este până la capăt dinamic, fără contrapuncte; există o permanentă presiune, ca o luptă contra cronometru cu aneantizarea. Scena cu groparii este de asemenea alertă, aproape grăbită, ca și duelul de încheiere. O cât de mică rupere de ritm în plus, ar fi fost poate binevenită. Însă calmul ar însemna reflecție, or, în această propunere regizorală ea nu își are locul. Goana indică spațiul lăuntric extins, plin de angoasă al lui Hamlet în încercarea de a restabili adevărul, iar înțelegerea vine în final scurt, ca o străfulgerare, ca apoi toți să se desăvârșească prin moarte.
Hamletul lui Declan Donnelllan de la Teatrul Național craiovean este un spectacol reușit, subtil și sugestiv - cum se putea altfel cu o trupă atât de valoroasă! - care creează în public puternica experiență a comuniunii nu cu oroarea, ci cu omenescul și invită la (ulterioară) cugetare asupra rostului imersiunii în istoric sau detașarea de ce e lumesc.
"Shakespeare nu scrie pentru noi toți, ci pentru fiecare din noi" - Declan Donnellan.
Hamlet
de William Shakespeare
Traducere: George Volceanov
Regia artistică și adaptarea scenică: Declan Donnellan
Scenografia: Nick Ormerod
Muzica: Tibor Cári
Distribuția: Hamlet (Vlad Udrescu), Claudius (Claudiu Mihail), Gertrude (Ramona Drăgulescu), Ofelia (Flavia Hojda, Theodora Bălan), Polonius (Raluca Păun), Laertes (Alex Stoicescu), Fantoma (Eugen Titu), Rosencrantz (Cătălin Vieru), Guildenstern (Darko Huruială), Gropar 1 / Al treilea actor din piesă (Marian Politic), Regele din piesă / Preotul (Angel Rababoc), Regina din piesă / Gropar 2 (Costinela Ungureanu), Străjer 1 (Mircea Mogoșeanu), Străjer 2 (Mihnea Presură)