Un covor alb. De dans? De scrimă? De duel? De o parte și de alta, două tribune pentru cei 160 - 170 de spectatori. Totul se întâmplă pe scena sălii mari (Amza Pellea). Alături, hăul uriașei săli. Sute de fotolii roșii privind tăcute spre scenă.
Din traducerea lui George Volceanov, Donnellan a ales esențe pentru nici două ore de spectacol. Din toate elementele de recuzită și decor imaginabile, scenograful Nick Ormerod a ales o bandă albă, o seamă de scaune negre, mai multe foi, un ruj, câteva pahare, două săbii, o pereche de pantofi roșii cu toc mărimea 45/46, o lopată, un sac, un craniu. Esențe.
Reflectoarele și notele (muzica: Tibor Cári) desenează și decupează, la rându-le, spații pe care publicul e chemat să le exploreze cu văzul, cu auzul, cu viul.
Covorul alb. De dans? De scrimă? De duel? De catwalk? Ormerod îi îmbracă pe aproape toți (de fapt, pe toți, mai puțin pe Hamlet) în costume și rochii de seară. Inclusiv pe Polonius, interpretat într-un demențial travesti de o încântătoare Raluca Păun. Ceva de Chaplin, ceva de Caragiale, ceva doar al ei, al Ralucăi, în acest Polonius în care se adună atâtea și atâtea fire (mai un servilism, mai o conspirație, mai o consultanță, mai o plasare de produse și servicii).
E un exces de machiaj pe unele dintre chipuri: Claudius (Claudiu Mihail), Laertes (Alex Stoicescu), Polonius. Primii doi aduc, uneori, cu Data și alte personaje de Star Trek. Cine sunt oamenii aceștia? Ce sunt oamenii aceștia? Oameni?
Claudiu Mihail își însoțește fiecare replică de o mișcare a membrelor. Cel mai adesea, gestul nu rimează cu vorba. Cel mai adesea, rostirea contrazice sensul cuvintelor. Cel mai adesea, Claudius nu e un tot, ci o seamă de zvâcniri lipsite de coordonare. Ca o păpușă desprinsă de firele care îi dădeau direcție. Ca un robot în divorț de propriul software. Ca umbra unui om ce și-a pierdut justa măsură a rostirii, a frazării, a mișcării brațelor, picioarelor, torsului.
În faimosul monolog de după reprezentația actorilor / dialog cu propria conștiință silită să admită adevărul, Claudiu Mihail atinge piscul acestui extraordinar exercițiu de descompunere. Gesturile și vorbele sale sunt pe deplin asincrone (asistență mișcare scenică: Gloria Bucătaru). Când ați simțit ultima oară impulsul de a izbucni în urale la finalul unei scene îmbibate într-o cumplită tragedie?
Hamlet (Vlad Udrescu) îi veghează lui Claudius dezintegrarea în avanscenă. De partea cealaltă a albului, privește Hamlet-Tatăl / Fantoma (Eugen Titu). Spoturile îi individualizează. De o parte, răul. De alta, victima lui / binele. Covorul devine o balanță. Ce atârnă(m) mai greu?
Hamlet-Fiul își târâie mama de la o extremă la alta. Pentru ca ea să vadă și să (se) recunoască. Gertrude (Ramona Drăgulescu) e cea care a cunoscut ambele ipostaze ale lumii și a ales. Sau s-a lăsat aleasă. Fiul o include în planul său de răzbunare, dar vocea Tatălui nu-l lasă. Pentru ea, doar pentru ea, Tatăl poruncește iertarea. Mai devreme, Hamlet inclusese în spectacolul nebuniei sale actul prin care încerca să cruțe macularea imaculatei sale Ofelii (Theodora Bălan, la paritate cu Flavia Hojda). Curios, gesturile lui Vlad Udrescu sunt aproape la fel de bruște, de violente la adresa Ofeliei cum fuseseră și la adresa lui Gertrude. Pentru Ofelia, Fiul e cel care încearcă să ofere iertarea pentru păcatele care probabil că ar fi venit dacă și ea ar fi urmat calea lui Gertrude. E ceva creștinesc în această relație Tată-Fiu, în acest elogiu al iertării, în această prevenire a păcatului!
Nu e doar Hamlet-Tatăl versus Claudius, e și Hamlet-Fiul versus toți ceilalți de pe scenă / din viață. Vlad Udrescu are libertate deplină de mișcare. Toți ceilalți par și sunt constrânși. De haine, de machiaj, de roluri, de nevoia de a minți, de incapacitatea de a înțelege. Pentru câteva clipe, vestimentația și o anumită lejeritate în gesturi ne semnalează că Rosencrantz (Cătălin Vieru) și Guildenstern (Darko Huruială) ar putea apuca aceeași cale (doar i-au fost colegi cândva!). Alarma e însă falsă. Singur Hamlet se poate juca. De-a și cu sine. Cu sine și cu ceilalți. Mai un toc, mai un rouge ruj.
El împrumută tot ce e mai bun de la trupa de actori ambulanți (Angel Rababoc, Costinela Ungureanu, Marian Politic), de la cea de gropari (delicioși Marian Politic, Costinela Ungureanu) și de la Yorick: roșul din vârful nasului. Bufoniada. Cu toate astea, Udrescu nu cedează nici o clipă hățurile. Râdem-glumim, dar el știe că nu va părăsi niciodată incinta. Și că îi va trage pe toți ceilalți după el. Și că, în absența lui Horatio, restul chiar va fi tăcere. Doar tăcere.
Apropo de vorbe faimoase. Spectacolul începe cu rostirea faimoasei dileme. Când îi vine iar rândul în curgerea textului editat, Hamlet o rostește, alături de parte de monologul ce îi urmează, privind când spre o tribună, când spre alta. Când spre o parte a publicului, când spre alta. Ca și cum tenismenii ar refuza jocul clasic s-ar întoarce brusc, alternativ, spre tribune. A fi? 15-0. Sau a nu fi? 15 egal.
E multă geometrie în ce ne propun Donnellan și Ormerod, dar ea nu face decât să asigure baza, scheletul, fundația pe care se construiește totul. Iar totul este, în acest caz, un exercițiu al ascunderii (întru descoperire) a ceea ce a mai rămas uman când nimic din ce e om nu se mai vede.
Actorii ne lasă semne. De fapt, Horatio nu lipsește. Doar că dacă el nu e de găsit pe scenă, atunci...