Filmul lui Oliver Laxe mi se pare una din cele mai semnificative provocări cinematografice din ultimii (nu puțini) ani. Adevărata sa dinamită nu e pirotehnia ce declanșează exploziile cărora le cad victimă câteva din personajele principale, ci meșteșugul folosit de regizor pentru a "dinamita" genul, genurile - aventura fiind unul dintre ele. Aventura, în Sirāt, e orchestrată pe o stratificare de planuri, între care și cel politic, vizând "urâciunea pustiirii", dies irae. Un personaj se întreabă dacă așa arată Al Treilea Război Mondial, despre care aflăm din mass media că tocmai a început, provocând haos la scară globală. I se răspunde că acest război a început cu mult timp în urmă. Treptat, aventura se transformă într-o aventură existențială, cu ample sensuri eshatologice.
Ce mi se pare cu totul uimitor în Sirāt nu este căutarea fetiței dispărute, ci căutarea sunetului originar. Nu prin înșelătoarea baie de mulțime de la început, în transă tehno-electro-rave, ci prin secvențele de final, de după morțile năprasnice. Poate că aceasta e calea ("sirāt", în arabă, asta înseamnă): per aspera ad astra. Pierderile dragi ne pot pune pe cale, ne pot trezi din beția simțurilor, din starea de hipnoză (aici, stricto sensu, instaurată de ritmurile rave). La final însă, când cuvintele încetează, un alt tip de muzică electronică (un tribut discret adus lui Vangelis prin preluarea câtorva motive din compoziția sa, Spiral, lui Jean Michel Jarre prin citarea unor sonorități ce amintesc de Revolution), pare să preia controlul. Ne transportă nu spre o altă beție, ci spre o anume trezire. Este felul în care, cinematografic, Oliver Lexe găsește de cuviință să vorbească (fără să folosească cuvinte) despre lucrurile de pe urmă ce aparțin rațiunii călăuzitoare, nu iraționalului dionisiac. Zguduitor felul în care acest cineast caută să fie original: mergând înapoi, spre origini, răscumpărând vremea irosită, iar nu preluând mecanic, ca un propagandist, stereotipurile ideologiei radical-contestatare ale vremii sale, pentru care, poate, ar fi fost socotit doar cool. De aceea se folosește de marea șansă a cinemaului care mizează pe dimensiunea paradoxală a existenței și lasă pe undeva o portiță deschisă spre acel "dincolo" (numit "the great beyond" în Soul, animația lui Pete Docter din 2020).
Un astfel de film în care linia de demarcație dintre "real " și "ireal" (sau vis sau amintire sau imaginație) e greu spre imposibil de tras nu e o "realitate" nedorită, un "intrus" ce îți seacă orice nădejde, ci o prezență tonică asemenea unui prieten loial. Marele atu al cineaștilor care pornesc pe acest "sirāt" e că ultima judecată aparține unui copil nedeprins cu vicleșugul, iar nu unui adult ce a semnat pactul cu nihilismul, cu zeflemeaua, cu luciditatea (precum Lars von Trier, încă de la Europa) care îi spune că "peste toate o lopată de țărână se depune". În ciuda câtorva scene "tari" ce par să indice spre o anume lipsă de sens, Sirāt nu e un film "crunt", "dur" și "zdrobitor", așa cum l-ar putea eticheta pripit cei care, invariabil, se vor "menajați" (prin "minciuni frumoase") în sala de cinema. Există ceva în el care seduce fără să te păcălească prin felurite ademeniri (sau "rețete de succes"). Te seduce asemenea poeziei sau, în general, artei născute din convingerea că învățătorul suprem al artistului cineast este sufletul formatat ireversibil în copilărie și nesluțit, cu trecerea timpului, de blazare și autosuficiență; din încredințarea că menirea artistului e aceea de a se folosi de adevăratul curaj: căutarea timpului irosit pe fleacuri și restaurarea lui în numele a ceea ce este cu adevărat esențial.
O parte din boxele jumbo din film, au câte două bețe din metal, dispuse în formă de cruce. Ca un reminder, ca o iluminare implicită pe care o regăsim în cumințenia mută a personajelor din ultima scenă. Cocoțate nu pe o drezină (asemenea Călăuzei, Scriitorului și Profesorului din Stalker-ul tarkovskian), ci pe un tren ce traversează un deșert, ele par să fie împăcate cu sine, par să se fi predat Călăuzei care le duce spre o Zonă încă necunoscută. La conferința de presă pentru Sirāt, regizorul-(co)scenarist-(co)producător Oliver Laxe este interpelat de un critic de film american ce solicită explicații pentru prezența trenului de la final. Așa cum bănuiam, răspunde că "trenul acela e un tren, dar în același timp poate că nu e tren deloc". La fel cum nici drezina din Stalker nu e musai să fie drezină. Lectura în cheie realistă nu e cea mai potrivită nici aici. Și nici insistența spectatorului flămând de "certitudini" de a-l încadra într-un gen anume.
Admirabilă e și trecerea din real în fantastic, din fizic în metafizic, din planul lumesc în planul duhovnicesc. Ne ajută enorm și muzica originală (Kangding Ray, Premiul pentru Cel mai Bun Soundtrack la Cannes, 2025), soundul tehno-electro, un adevărat personaj dramatic, fiind de mare impact emoțional. Partea cea mai interesantă e că spectatorul rămâne cu întrebarea neliniștitoare: Cine sunt, totuși, dezrădăcinații din scena finală și încotro se îndreaptă? Filmul însă nu explică, nu lămurește, nu închide unghiul semnificațiilor, ci se dorește un imbold la trezirea din adormire sau din legănarea în ritmuri de rave. Pentru că obștea anonimă de pe tren (căreia i se alătură cei trei supraviețuitori ai deșertului marocan) pare a fi, parte pentru întreg, întreaga omenire - deopotrivă cei plecați și cei rămași, pentru încă puțină vreme, în această "vale a plângerii"...