Să ne gândim, de pildă, la sculptură. Artă a materialelor tari și grele, aceasta se străduiește să surprindă mătasea ușoară sau chiar vălurile diafane și feciorelnice, așa cum a reușit Giovanni Strazza.
Sau la pictură. Atât de tactilă în atingerea pensulei, de texturată în pigmenții și suprafețele pe care se așterne, această venerabilă artă se ambiționează, nici mai mult, nici mai puțin să imite perspectiva, cel mai eterică dintre percepții.
Fotografia? Păi, condiție sa este să imortalizeze clipa. Și asta face în nanosecunda în care unda luminoasă schimba compoziția chimică a sărurilor de argint sau, mai nou, se transformă într-un minuscul impuls electric în senzorul digital, care rămâne apoi înregistrat veșnic în pixeli. Dar și aceasta tânjește să surprindă tocmai ceea ce scapă acelui moment precis, ceea ce este înainte sau după, cu același gest prin care un ac fixează fluturele în insectar.
Literatura, la rândul ei, intră natural în gândurile personajelor. De acolo, excelează în a le revela fluxul conștiinței prin ceea ce a fost numit pompos stilul indirect liber (reproducerea gândurilor sau cuvintelor unui personaj fără ca naratorul să folosească verbe de declarație). Cu toate acestea, nici ea nu e mulțumită și vrea să suscite nici mai mult nici mai puțin decât imagini concrete: celebrul "show, don't tell", sfatul servit scriitorilor începători.
La rândul ei, și cinematografia își asumă provocarea de a-și ieși din hainele strâmte ale imaginilor concrete, surprinse obiectiv de camera de luat vederi, pentru intra pe tărâmul literaturii, adică în mintea personajelor. Aceasta este, de altfel, explicația pentru care foarte multe ecranizări eșuează: nu pot să surprindă fluiditatea, evanescența ideilor, frânturilor, asociațiilor care se fac și se desfac de mii de ori pe minut în mintea fiecăruia dintre noi. Iar curgerea asta infinită și imponderabilă apasă mult mai greu asupra noastră decât ceea ce numim convențional "realitatea înconjurătoare".
Iar acesta este și unul dintre motivele pentru care acest film, Chronology of Water, ne impresionează prin pariul reușit de a ecraniza memoriile pline de durere ale Lidiei Yuknavici.
Traumatizată de abuzurile suferite în copilărie, inclusiv sexuale, protagonista intră în adolescență ducând o viață pierdută, la limita auto-distrugerii. Drogurile, promiscuitatea sexuală o atrag spre distrugere, dar înotul și mai ales descoperirea auto-ficțiunii ca terapie sub îndrumarea mentorului Ken Kesey (Jim Belushi, care imprimă o căldură paternă și un spirit de frondă personajului), reprezintă salvarea.
Chiar dacă povestea Lydiei se desfășoară pe parcursul maturității ei, conflictul este același cu cel setat încă din copilărie. Altfel spus, maturitatea nu este o devenire cât o eliberare sau o vindecare a copilului.
Reușește asta în primul rând printr-un montaj îndrăzneț, sacadat și precis. Foarfeca de montaj îl face să țopăie înainte și înapoi în timp, în afara corpului și înăuntrul minții, ca un lăstun neobosit și neostoit al conștiinței.
Reflecțiile privind mediul prin care fiecare artă încearcă să exprime ceea ce este dincolo de limitările ei sunt justificate pentru orice film, dar cu atât mai mult aici, unde Kristen Stewart a insistat, în acest debut regizoral al său, să filmeze și să editeze pe peliculă de 16 mm.
Alegerea se opune atât practicilor obișnuite actuale, care privilegiază digitalul, și contrazice chiar și standardele mai vechi, care se bazau pe filmul de 35 mm, o peliculă ce permitea o imagine clară și stabilă. Spectatorii vor înțelege astfel limitele ecranului, iar cei mai atenți dintre ei vor putea vedea atât mici imperfecțiuni precum zgârieturi sau modificări ale marginilor, dar mai ales schimbări în coloritul și textura unor elemente surprinse, mai ales a apei, alte-ego-ul protagonistei.
În pofida titlului, nimic nu ne este prezentat cronologic, fie și pentru că relațiile cauzale pe care conștiința Lydiei le discerne în propria viață nu se desfășoară după ordinea timpului, ci după cea a asocierilor și a durerii.
De aceea, sângele apare recurent în multe cadre amestecat cu apă: traumă și vindecare, rană și viață. La un moment dat, reușește să se agațe de paiul scrierii auto-ficționale, care o duce încet, încet, chiar mai bine decât pasiunea proprie pentru înot, către acceptare.
Apa este prezentă încă din primele cadre. Amestecată cu sânge, caută gaura de scurgere și trezește amintiri din memorabila secvență a lui Hitchcock din Psycho (1960), care urmărește cum viața se scurge din protagonista sa, ucisă în duș. Însă, dincolo de puterea unui asemenea amestec sau a faptului că avem tot o victimă feminină, asemănările se opresc aici.
La fel, și titlul încapsulează tocmai imposibilitatea unei materii de a surprinde ceea ce i se opune ontologic. Apa nu conservă amintiri, curgerea timpului nu îi este caracteristică, nu trece peste ea așa cum ne brăzdează nouă sufletele. Deși suntem peste 50% apă, amintirile ni se conservă tocmai în ceea ce nu este element hidric: în corp, în minte, în mișcare.
În concluzie, dacă povestea este simplistă (încă un artist auto-destructiv, care se salvează prin artă), creativitatea atentă cu care filmul construiește evoluția protagonistei suscită emoții puternice în audiență. Totul este dozat nu să arate trauma, ci să o facă să fie simțită în fluxul emoțional al spectatorului. Iar transferul emoțiilor de pe ecran în sânge și în fluidele interne ale audienței îmbracă uneori o consistență chimică. Altfel spus, devine o mărturie a pariului greu câștigat de care vorbeam în introducerea mea.