Așadar, cu ce brand se prezintă Joachim Trier? Dacă e să ne luăm după tricoul pe care Elle Fanning, recent nominalizată la premiile Oscar 2026, l-a purtat după premiera Affeksjonsverdi / Sentimental Value la Cannes 2025, avem de-a face cu un Joachim Trier Summer, o formulare cooptată de la celelalte fenomene de-o vară la care am fost expuși în acest deceniu. Un tricou alb și un marker permanent au fost de ajuns să creeze vâlvă pentru lansarea extinsă a filmului. În următoarele luni, sloganul a fost adoptat ca atare. Deși recunosc roadele acestui trend dintr-o perspectivă de marketing, aș zice că sezonul rece este un descriptor mai apt pentru filmografia norvegianului. Controlul de facto asupra verii este deja revendicat de hot girls și de brats, iarna este mai degrabă o perioadă contemplativă, a ruminației. Filmele lui Trier nu sunt bairamuri dezlănțuite; ele evocă mai mult zilele de după Anul Nou, în care încerci să te trezești din mahmureală și să cureți casa, recapitulându-ți în minte realizările și eșecurile din ultimele douăsprezece luni. Impactul emoțional dorit de Trier are o explozie întârziată. De altfel, anumite cinematografe de specialitate au organizat retrospective intitulate Joachim Trier Winter.
Trilogia Oslo a fost încheiată oficial cu Verdens verste menneske / The Worst Person in the World (după Reprise și Oslo, 31. august), dar Affeksjonsverdi / Sentimental Value poate să fie oricând considerată a patra parte a seriei. Nu doar că ne reîntâlnim cu fețe și locuri familiare, dar observăm și o continuitate în temele și ideile abordate în producțiile anterioare ale lui Trier. Această filmografie dovedește o maturizare mentală simultană cu regizorul, facilitând astfel un storytelling pe termen lung care are riscul de a irita pe cei mai puțin răbdători din public, dar va recompensa din belșug cei dispuși să participe în acest voiaj. Affeksjonsverdi / Sentimental Value este un următor pas logic în Trierverse, dar nu-i este rușine să se joace cu principii deconstrucționiste, întrucât atât personajele, cât și filmul în sine par să-și ia la rost fundamentele propriei existențe.
Dacă filmul anterior al lui Trier este un tribut pentru tumultul descoperirii de sine trăit de adultul modern, Affeksjonsverdi / Sentimental Value are loc în acel punct din viața unei persoane în care scuza că "30 e noul 20" începe să clatine tot mai tare, chiar dacă obiectiv vorbind, ai realizat mult mai multe decât ai fi putut spera cu zece ani în urmă. Cu un post în trupa Teatrului Național din Oslo, Nora este genul de artistă care sigur ar fi fost privită cu admirație de protagonista anterioară a Renatei Reinsve din Verdens verste menneske / The Worst Person in the World. Totuși, succesul ei profesional nu duce la satisfacție pe plan personal, întrucât ea încă este bântuită de frica de abandon pe care o poartă în cârcă de la plecarea bruscă a figurii paterne. Acest angoasă este exacerbată de viața familială ca de tablou a surioarei Agnes (Inga Ibsdotter-Lilleas), care se bucură de o armonie interioară pe care Nora, într-o viață plină de networking insipid și hook-up-uri sortite eșecului, o visează cu ardoare.
Oricum, Nora și Agnes rămân unite prin suferința cauzată de absența îndelungată a tatălui lor. Gustav Borg (jucat de veteranul Stellan Skarsgard, un adevărat patriarh al actoriei norvegiene și al mai multor actori norvegieni), sub pretextul setei de libertate artistică, și-a părăsit familia și s-a cufundat pe deplin în hedonismul industriei cinematografice, dar acum, la vârsta a treia, consecințele neglijenței sale încep să-i dea de furcă. Însă șiretlicul deloc subtil de a recâștiga încrederea fiicelor sale este demascat din prima de Nora, care refuză pe loc scenariul propus de tatăl ei și-l ocărește pentru indiferența pe care a dovedit-o de-a lungul anilor.
Trucul ingenios de scenaristică aplicat de Trier și de colaboratorul său frecvent Eskil Vogt este felul în care publicul descoperă esența adevărată a scenariului lui Gustav abia spre final, oglindind astfel procesul contemplativ prin care nu doar surorile, dar și Gustav, trec pe parcursul filmului. Intențiile ascunse ale tatălui sunt evidente din start, dar odată ce descoperim conținutul scenariului în sine, putem observa un regret sincer, pe care nici măcar el nu-l putea procesa cu adevărat în timp ce-l scria. De asta nici nu ezită să ofere rolul pe care l-a conceput special pentru fiica lui unei actrițe de la Hollywood, Rachel Kemp (Elle Fanning), schimbând astfel limba filmului în engleză, în ciuda diferențelor stridente dintre accentele actorilor - planul său grandios de a recâștiga iubirea fiicelor sale a eșuat lamentabil; acum nu are decât să se revină la iluzia industriei cinematografice, reciclând ceea ce odată avea o urmă de sinceritate și transformându-l într-un film ce va aduna praf pe rafturile digitale ale Netflixului. Gustav dorește să ia frâiele vieții sale într-un mod dramatic, dar odată ce realitatea acțiunilor sale îl lovește crunt, el se întoarce cu coada între picioare în zona sa de confort.
În ciuda abordării mercantile pe care vrea s-o urmeze, este clar că personajul lui Skarsgard încă tânjește după o conexiune adevărată cu fiicele pe care le-a ignorat până acum, iar al cincilea "personaj" al filmului, casa familiei Borg, este locul care conservă istoria membrilor care au locuit în ea. Chiar înainte ca Gustav să năvălească cu echipa de filmare în casă, Nora și Agnes împachetează toate lucrurile din ea și le evaluează în glumă titulara lor valoare sentimentală. Dar o simplă vază sau un bibelou chicios nu pot îngloba la fel de multă greutate emoțională ca soba de unde surioarele ascultau pe furiș certurile dintre părinții lor sau debaraua în care mama lui Gustav și-a pus capăt zilelor. Prin siguranța mutabilității lor, micile obiecte din casă nu poartă aceeași însemnătate ca o casă, în care o familie poate trăi momente de euforie și doliu. În ochi familiei Borg, casa are o permanență la care ei ca oameni nu ar putea aspira vreodată. Reținerile surorilor de a vinde casa și dorința tatălui de a construi viața pe care și-a negat-o indică o anumită speranță că urmașii lor vor putea trăi experiențele pe care ei le vor rata din pricina propriilor greșeli. Fiecare membru al familiei Borg a trăit episoade frumoase și rele între pereții acelei case, însă numai casa însăși poate ține minte totul.
Poate tocmai din acest motiv deconstrucția casei respective, a acestui simbol material a tot ce a fost și a tot ce putea fi cândva, un refuz simbolic al sehnsucht-ului, este concluzia logică la care filmul putea ajunge. Noul aspect al casei, scos direct din catalogul de la IKEA, nu păstrează nicio rămășiță a existenței familiei Borg, dar ușile sale sunt deschise oricui este dornic să-și scrie propria sa poveste între pereții ei.
În ultima scenă a filmului, Nora și Gustav fac un schimb sfios de priviri, pe un platou care recreează camerele fostei lor case, arătându-și astfel nu doar că sunt deschiși să fie văzuți așa cum sunt, dar și dorința de a vedea cu adevărat persoana dragă din fața ta. Artificialitatea mediului cinematografic se transformă astfel dintr-o cârjă într-un facilitator al comunicării sincere. După ani în care a privit lumea prin lentila distorsionată a camerei, Gustav obține într-un final ce și-a dorit mereu - să fie văzut.