Mai aproape de zilele noastre, Freud a fost chiar mai succint, avertizând tocmai împotriva propriei sale metode psihanalitice atât de iubitoare de înțelesuri ascunse cu tentă sexuală că, uneori, un trabuc nu este decât un trabuc.
Ambele cugetări sunt avertismente împotriva complicațiilor inutile și chiar dăunătoare pe care mintea omenească, proiectată și exersată în a găsi explicații, motivații, complicații, reușește să le intenteze chiar și acolo unde lucrurile sunt simple. Atât de comune încât devin banale, plictisitoare și ne răpesc frumusețea unei căutări spirituale aventuroase. Regizoarea Rebecca Zlotowski se autopromovează afirmând că "Vie privée explorează tensiunea dintre ceea ce știm despre noi și ceea ce cred ceilalți că văd.". Mai degrabă, aș zice că explorează tensiunea dintre ce credem despre noi și ceea ce ar trebui să credem. Dintre cum ne vedem și cum suntem.
Trimiterea la Freud este mai mult decât justificată în această peliculă în care protagonista este Lilian, o psihanalistă de origine americană care a fost naturalizată în Paris. Jodie Foster își definește personajul ca o persoană rațională, prin corporalitatea sa austeră (nemachiată, fără pedichiură sau manichiură, îmbrăcată în culori cernite) care trimite la o raționalitate mai degrabă declarată decât exersată. Sau, în propriile cuvinte ale actriței care își caracterizează personajul: "Lilian Steiner e un personaj prins între rațiune și emoție - pentru mine nu e o luptă, ci un dans."
Căci, și acesta este doar primul paradox al personajului, deși este medic prin formație, adică un om de știință, de la care se așteaptă să aplice în mod consecvent metode raționale și să se aștepte la rezultate cuantificabile și reale, ea în fapt doar vorbește, îndelungat și pe bani mulți, și cel mai grav, fără rezultate. Poate că și din această cauză, conform legislației franceze, un psihanalist nu poate să prescrie medicamente.
Această dorință de căutare a aventurii plecând de la nemulțumirea unei teorii care trebuie mereu să își inventeze obiectul este punctul de plecare al poveștii: o pacientă se sinucide, ceea ce o face pe psihoterapeuta sa să se simtă vinovată și să caute explicații acolo unde nu sunt de găsit. Deși răspunsul ar putea fi unul simplu, Lilian se lasă atrasă într-un vârtej care îi pune la îndoială nu doar probitatea profesională, ci chiar și propria identitate, coerența propriei istorii personale unice. Plânge fără o cauză medicală aparentă și, colac peste pupăză, îi mai apare la ușă un fost pacient care o acuză că i-a mâncat banii degeaba ani de zile și tot nu a reușit să-l facă să se lase de fumat.
Ineficiența costisitoare a acestor terapii este binecunoscută. Până la urmă, știm cu toții bancul despre câți psihoterapeuți sunt necesari pentru a schimba un bec? Doar cinci, dar trebuie ca și becul să vrea să se schimbe. În filmul de față este bine utilizat ca element care accelerează procesul de destructurare psihologică a psihoterapeutei.
La recomandarea fumătorului înveterat, Lilian consultă o vindecătoare alternativă specializată în regresie. Așadar, o persoană care susține că poate vindeca prin descoperirea vieților anterioare care au lăsat traume indelebile, chiar dacă niciodată simțite (de altfel, una dintre ideile de bază ale hinduismului și a altor religii indiene).
Dacă tot suntem la acest capitol, merită remarcat în treacăt că, la un moment dat în timpul ceremoniei înmormântării pacientei sale, Lilian încearcă să dezvelească o oglindă acoperită cu un văl negru. Mare greșeală! Este admonestată de o femeie care îi reamintește superstiția evreiască că acoperirea oglinzii ține demonii la distanță. Lilian, printr-o acceptare ușor ironică bine exprimată de o grimasă rapidă a lui Jodie Foster, demontează superstiția chiar prin supunerea exterioară și neimplicată față de tradiție. În același timp, paradoxul și ironia sunt evidente când se trădează pe ea însăși, așa cum era prinsă într-o teorie conspiraționistă cu explicații de reîncarnare.
Limitarea cunoașterii personajului, implicarea sa emoțională în speculații paranormale și metafizice captivează prin posibilitățile deschise. Ești ce în ce mai curios să afli nu neapărat explicația rațională a omorului și a tot soiul de alte acțiuni dubioase care se petrec în film, cât vindecarea metafizică a personajului și, implicit, validarea artistică a acestor sisteme spirituale alternative. De aceea, manipularea atentă a acestor idei, prezentarea acestora ca posibile explicații ("dar, dacă totuși așa este?") crescute din surescitarea crescândă a protagonistei, indică și o satiră foarte fină a creatorilor față de proliferarea acestor idei pseudo-religioase în spațiul francez, recunoscut pentru aroganta sa laicitate.
Prinsă într-o rețea din ce în ce mai ofertantă de întâmplări și teorii, căutarea lui Lilian este bine însoțită de dezvoltarea și acceptarea psihologică. Reaprinderea vechii povești de dragoste cu soțul ei (un Daniel Auteuil plin de grație sexagenară) este deopotrivă baza pe care aceasta se ridică și ancora care o ajută la final să supraviețuiască dezumflării.
Așadar, filmul este mai mult decât un studiu de personaj intelectual, susținut de jocul analitic al lui Jodie Foster și construit ca un thriller cu accente polițiste și paranormale. Ar putea rămâne ca un îndemn de a simplifica realitatea sau, din contră, de a o lăsa în pace, nestrivită, cu corolele ei de minuni neînțelese.