Această poziționare nu rămâne la nivel declarativ, ci se vede concret în modul în care filmul este construit. Regizat și scris de Kaouther Ben Hania, Sawt Hind Rajab / The Voice of Hind Rajab este un exemplu de cinema care nu caută validare, ci asumare. Regia nu încearcă să transforme tragedia într-un obiect estetic și nu oferă spectatorului distanța reconfortantă a unei ficțiuni clasice. Dimpotrivă, filmul te ține într-un spațiu strâns, apăsător, în care nu poți ieși și nu poți respira ușurat. Camera urmărește personajele, tensiunea este constantă, iar jocul actoricesc este convingător, dar toate aceste elemente funcționează nu pentru a impresiona, ci pentru a susține miza morală a filmului.
Din acest motiv, aș putea alege să-l analizez din punctul de vedere al gramaticii vizuale sau auditive, să vorbesc despre construcția cadrului, despre ritmul montajului, despre modul în care camera urmărește personajele și creează tensiune. Aș putea face asta fără dificultate. Dar ar însemna să ratez exact ceea ce este relevant cu adevărat și să pierd miza reală a filmului. Pentru că Sawt Hind Rajab / The Voice of Hind Rajab nu este un exercițiu de stil. Este un film care te ține în priză, care te lipește de ecran, care este bine realizat și convingător din punct de vedere teoretic, însă toate aceste calități devin secundare în fața subiectului. Subiectul este cel care te cutremură, cel care te scoate din zona de confort și te obligă să accepți un adevăr greu: cât de mic ești în fața tragediei și cât de limitată este capacitatea omului de a salva, de a lua decizii și de a face ceea ce simte în urma valorilor morale pe care pretinde că le împărtășește universal.
Filmul este inspirat dintr-o poveste reală, iar acest detaliu nu este un artificiu narativ, ci fundația întregului demers. Pe parcursul filmului, suntem alături de voluntarii Semilunii Roșii Palestiniene, care primesc un apel de urgență. Fiecare apel este important, fiecare reprezintă o viață, însă prin alegerea acestui apel în mod specific, filmul ajunge să ne sensibilizeze profund. O fetiță de șase ani este prinsă într-o mașină aflată sub foc de arme în Gaza, implorând să fie salvată. În timp ce voluntarii încearcă să o țină pe linie, fac tot posibilul să trimită o ambulanță la ea. Numele ei este Hind Rajab. Un element care schimbă radical raportul dintre film și spectator este faptul că vocea pe care o auzim în film, pe apelul de urgență, nu este reconstituită și nu este interpretată. Este chiar vocea reală a fetiței. Acest lucru anulează orice distanță între spectator și realitate. Nu mai asistăm la o poveste spusă sau recreată, ci la o înregistrare a neputinței. La început, nici noi, nici personajele nu înțelegem concret ce spune fetița. Frica în urma evenimentului îi fracturează discursul, iar cuvintele vin dezordonat. La fel de bulversați sunt și voluntarii Semilunii Roșii, care încearcă să proceseze rapid situația și să ia decizii sub o presiune imposibilă.
Filmul nu încearcă să clarifice sau să ordoneze artificial această confuzie. O lasă să existe exact așa cum este: instabilă și plină de tensiune. Această alegere este esențială, pentru că menține spectatorul în aceeași stare de nesiguranță și neputință în care se află personajele. Nu există control, nu există certitudini, iar timpul devine un adversar constant.
Un moment care te urmărește și simți că îți apasă durerea în suflet este cel în care voluntarii încearcă să mențină conversația cu fetița până când vor ajunge la ea să o salveze. Pentru a o liniști, îi pun întrebări despre viața ei personală, despre pasiunile ei. Sunt întrebări simple, aproape reflexe, adresate unui copil de șase ani. Totul devine profund emoționant atunci când auzi răspunsurile sincere ale copilului, însă la întrebarea care se repetă obsesiv din partea voluntarilor: "spune ceva ce îți place", răspunsul ei este constant și continuu: "nu îmi place nimic". Această propoziție este devastatoare. Te sfâșie pentru că ajungi să realizezi că un om, dar mai ales un copil, nu are ce căuta într-o astfel de situație, într-un loc în care viața îi este constant pusă în pericol. Într-un asemenea context, faptul că la șase ani nu îți vine nimic în minte care să îți placă nu este doar trist, ci radical tragic. Este dovada unui eșec al umanității de a pune viața copiilor în siguranță, indiferent de locul în care se nasc.
Deși filmul arată un caz izolat, te trimite inevitabil mai departe, către planul general. De la o fetiță ajungi să te gândești la toți copiii. De la o mașină, la un teritoriu întreg. De la o voce, la ansamblul cruzimii care are loc pe pământ și la numărul îngrozitor de mare de decedați, atât oameni maturi, cât și copii complet nevinovați, învăluiți în inocență. Sawt Hind Rajab / The Voice of Hind Rajab nu este un film confortabil. Nu este un film care oferă soluții și nu este un film care închide răni. Este un film care deschide ochii, care apasă exact acolo unde doare și care te obligă să recunoști realitatea în care trăim. După tot ce ai văzut și auzit, după vocea unui copil care nu mai poate numi nimic ce îi place, după neputința unor oameni care vor să salveze și nu pot, filmul nu mai funcționează ca experiență cinematografică, ci ca o intervenție directă în conștiința spectatorului. Tocmai de aceea, este genul de film care nu îți permite să pleci neatins. Nu pentru că șochează sau caută emoția facilă, ci pentru că refuză să ofere alinare. Te lasă singur cu întrebări imposibile: cum am ajuns aici, cum este posibil așa ceva și de ce astfel de lucruri nu iau sfârșit.
În acest punct, sensul filmului nu mai stă în ceea ce arată, ci în ceea ce ne face să simțim și să gândim. Mi s-a spus la un moment dat și mi-am promis să nu uit că uneori nu este important ce facem noi cu arta, ci ceea face arta cu noi. Sawt Hind Rajab / The Voice of Hind Rajab nu se mulțumește să fie privit, ne doboară, și ne transformă. Și tocmai aici se mută responsabilitatea: nu în ecran, ci în privirea noastră, în modul în care alegem să acționăm după ce vizionare. Pentru că, în final, ceea ce contează cu adevărat este ce face filmul cu noi și ce alegem să facem după ce ne schimbă.