Ambulanța care poate să o salveze pe fetiță nu este decât la opt minute distanță de mașina în care ea stă ascunsă. Însă, operațiunea este întârziată multe ore, din cauza unui necesar telefon fără fir, care să asigure tranzitarea în siguranță a salvatorilor - unda verde este primită de abia după ce o serie de ministere și organizații îndeplinesc protocolul. Acest traseu greoi al informației este desenat pe un perete de sticlă de către responsabilul coordonării intervenției, Mahdi (Amer Hlehel), în forma semnului infinit. Printre puținele artificii de stilizare a narațiunii, în acest film cu intenție lipsit de mărci estetice, scrisul pe perete (practicat și de alte personaje) apare, după părerea mea, prea poetic, ușor nepotrivit, scos din peisaj. Pentru că cel mai important aspect al tehnicii regizorale practicate de Kaouther Ben Hania stă tocmai în reconstituirea vieții nude, într-un fel de film sărac, dacă ar fi să facem o paralelă cu sintagma teatrală a lui Grotowski. Cred că acest demers de reprezentare anti-estetică ar fi trebuit asumat până la capăt, pentru a se transmite clar mesajul: situația paramedicilor nu suportă o tensiune ascensională, ca într-un film de acțiune. Surescitarea lor se transformă într-o încordare aproape monotonă: orele petrecute în încercarea să o salveze pe Hind nu sunt încărcate de evenimente convenționale, care să te țină cu sufletul la gură, ci mai degrabă de încordări sporadice care conduc la o suprasolicitare continuă, rezumată într-o resemnare apăsătoare. Conversația cu Hind este anevoioasă, legătura se pierde de multe ori, iar cât timp protocolul își urmează cursul, operatorii nu au altă opțiune decât să-și păstreze răbdarea. Orele care trec fără ca nimic definitiv să se întâmple îi duc pe operatori la conștientizarea neputinței: frustrarea devine o uzanță. Mai degrabă martiri decât eroi, toți cei din cadrul serviciului de urgență sunt imortalizați într-un ansamblu profund anti-romanțat, brut. Pentru că ei nu trec printr-o aventură, ci printr-o situație de criză, de care depinde viața unui copil. De aceea, intenționat, din film lipsesc principalele înflorituri care ar putea potența artificial emoția discuției telefonice dintre fetiță și operatorii serviciului de urgență: fără studiu vizual, fără cadre sofisticate, fără muzică. Liniștea așteptării lor trece nefiltrată către spectator. Esteticul este sacrificat pentru studiul mimetic necesar în această construcție cu valoare documentară. De aceea scene de desen pe perete sau de confesiuni tip analepsă te scot, într-o anumită măsură, din mirajul veridicității.
Că mimetismul este principiul de construcție regizorală este evident: filmările au fost realizate în același centru-operator în care discuția telefonică reală cu Hind a fost purtată. Din înregistrarea originală a apelului de urgență este păstrată fără rabat vocea fetiței, însă chiar și răspunsurile operatorilor variază: vocile actorilor sunt intercalate cu acelea ale celor pe care îi joacă. Există în film o scenă extraordinară în care actorii sunt blurați, iar în cadrul principal, pe un telefon care înregistrează, sunt proiectate imaginile reale ale intervenției. Același spațiu, aceleași replici, aceleași haine - granițele dintre realitate și Sawt Hind Rajab / The Voice of Hind Rajab sunt anulate. La final, filmul trece definitiv din registrul acestei reconstituiri exemplare către documentarea propriu-zisă: cu imagini reale ale mașinii distruse de peste 300 de gloanțe, cu cadavrele lângă care Hind a fost ascunsă. Vedem rămășițele ambulanței care a încercat să o salveze pe fetiță. Așa că, regizoarea caută în permanență să orchestreze recompunerea scenei crimei, prin a umple spațiile goale prezente în mijloacele tehnice care au documentat încercarea de a o salva pe Hind.
Kaouther Ben Hania experimentează felul în care tehnica regizorală poate produce catharsisul. De aceea, și prelucrarea materialului actoricesc a fost minimală. Actorii nu au auzit vocea lui Hind decât atunci când a fost pornită camera de filmat, fără repetiții anterioare. Cu foarte puține indicații privitoare la reacțiile lor, regizoarea a căutat să le provoace actorilor manifestări firești, surprinse prin cadre lungi, fără prea multe reluări. A fost în permanență căutată emoția primă declanșată de interacțiunea cu vocea lui Hind. Omar (Motaz Malhees), interpretul primului operator care a vorbit cu Hind, mi-a părut cu adevărat curat în reacțiile sale. În schimb, în Rana (Saja Kilani), cea care preia discuția atunci când Omar cedează, am simțit un pic prea mult jocul actoricesc. Pare că Saja Kiliani a venit în acest rol cu bagajul artei performative pentru care este cunoscută - în sensul că, deși reacțiile pe care le vedem sunt la un prim contact pe care îl are cu vocea lui Hind, artista pare să fi pornit dintr-o atitudine prestabilită și ușor stereotipală. Dacă în cazul ei transpare o anumită grijă în amplificarea reacțiilor transmise pe ecran, vedem că Motaz Malhees a intrat în rol complet sincer și că și-a lăsat relaxarea să fie traversată de stări asimilate întru totul natural.
După cum am spus, în mâinile lui Mahdi, șeful coordonării, stă decizia: poate trimite echipa de intervenție fără a aștepta confirmarea unui culoar sigur de trecere sau poate urma întocmai protocolul, deși salvarea lui Hind ar fi cu mult întârziată. De aici pornește un conflict intern. Echipa sa îl învinovățește că lasă situația pe seama greoaiei birocrații, dar Mahdi vrea să se asigure că nu va mai pierde alți ambulanțieri în misiune. Deși primul impuls te face să îl blamezi, el este mintea clară care trebuie să cântărească cerebral șansele de reușită: dacă ar trimite ambulanța către Hind fără ca armata să aprobe traseul, atât oamenii săi cât și fetița pot muri, însă cu cât întârzie mai mult, cu atât șansele de supraviețuire în mașina ciuruită devin mai mici.
Ironia va face ca și cele mai atente măsuri de precauție să fie inutile. Așa că vicioasă nu este abordarea lui Mahdi, ci însăși situația căreia este nevoit să i se supună: o serie lungă de telefoane date sau așteptate în acest sistem cvasi-kafkian al protocoalelor diplomatice. Minunat este că omagiul adus lui Hind nu este pătat de valențe politice explicite sau de acuzații precise: numai respectul și grija evidente prin care echipa filmului a recompus istoria individuală a fetiței sunt cele care trag discret semnalul de alarmă asupra ansamblului. Tacita valoare socială înnobilează această dramă, fără a o trece în rândul clișeului politic. Un film care se poate rezuma, până la urmă, la o conversație, dar din care înțelegi un întreg context social, fără a-ți fi aruncat în față. Pentru că, mai înainte de toate, acest film este despre amintirea lui Hind.