Duminică, 2 aprilie 2006, a început a treia ediţie a Festivalului de Teatru Francofon "Lovitura de teatru la Bucureşti". Organizatori sînt Ambasada Franţei şi Institutul Francez din capitală. Pînă pe 12 aprilie pot fi văzute spectacole în franceză şi română la Bulandra, Odeon, Nottara, Naţional, Act, Creangă, Comedie, Opera Naţională şi Sala Elvira Popescu. Participă artişti din România, Franţa, Belgia şi Canada. Pînă aici, numai de bine. De aici încolo însă...
Oglindă, oglinjoară, unde sînt spectatorii din sală?
Păi, acasă la ei sau la alte spectacole. Asta pentru că la Opera Naţională nu se vînd bilete pentru spectacolul de deschidere, Aşteptîndu-l pe Godot în regia lui Silviu Purcărete, produs de Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu. Deşi au curs valuri de cerneală după fiecare festival de teatru în care organizatorii erau acuzaţi că nu au vîndut bilete şi marele public a rămas pe dinafară, nu bănuiam că şi Institutul Francez îmi va da ocazia să mă plîng de acelaşi lucru. Cu şase zile înainte de spectacol, la Operă nu se ştia nici ce se joacă, nici dacă se vînd bilete. A doua zi însă am aflat că nu se pun bilete în vînzare, iar casiera a fost chiar iritată de insistenţa cu care vroiam să cumpăr bilet. Întrebaţi de accesul publicului în sală, reprezentanţii Institutului, organizatorii adică, susţin că biletele se vînd la Operă. Verifică totuşi, află că nu e aşa şi declară că a fost o "eroare de management".
Cum s-a inventat eroarea de management
Citesc în 24-FUN articolul lui Dragoş Vasile despre erorile de marketing în promovarea unui concert. Iată că Institutul Francez invocă o eroare de management în promovarea unui spectacol. Dacă asta e o denumire eufemistică pentru faptul că francezii au "uitat" să anunţe la Operă că trebuie să pună în vînzare bilete pentru Godot, atunci ne-am lămurit. Dar sîntem şi dezamăgiţi, căci credeam că francezii lucrează nemţeşte, nu româneşte. Sigur că e o greşeală scuzabilă, dar plătitorul de bilete nu ar fi fost nici atît de încrîncenat, nici atît de răbdător ca mine să caute bilete la un spectacol despre care nimeni nu ştie nimic. În plus, dacă dă şi de atitudinea acră a doamnei de la casierie, chiar că renunţă la spectacol şi se duce într-un club, că măcar acolo oamenii zîmbesc. Şi pierde astfel ocazia să afle cum au reparat francezii eroarea de management. Au pus la dispoziţia spectatorilor... invitaţii gratuite. Francezul, tot francez!
Şi dacă tot am ajuns aici...
Poate nu ar fi rău să le aducem aminte directorilor de instituţii culturale producătoare de spectacole că prima care promovează produsul este... casiera. Pe ea o vede spectatorul, ea e interfaţa spectacolului. Dacă doamna sau domnişoara de la casă nu ştie ce se joacă în propria instituţie, dacă se poartă cu plătitorii de bilete ca funcţionarii cu plătitorii de impozite, putem să punem cruce la frumuseţe de act cultural.
Nici cu secretarii literari din teatrele patriei nu stăm mai bine. Anul trecut am făcut un fel de tur al teatrelor din provincie cu rugămintea de a mi se trimite programul lor pe mail. Adică ce se joacă în fiecare săptămînă, lună etc. Rugămintea a fost adresată fie pe calea poştei electronice, fie telefonic, fie direct, cînd m-am întîlnit pe la diverse evenimente cu directorii sau secretarii literari. Din toată provincia (căci teatrele din capitală fac deja acest lucru) au răspuns două teatre. Sugestiv pentru nevoia lor de publicitate! Secretarii literari fac într-un teatru tot felul de lucruri. Printre altele, şi muncă de PR, adică de promovare a spectacolelor. Dacă e greu să trimiţi un mail cu programul, ce să mai vorbim de un marketing al spectacolului de teatru! Şi totuşi, există şi secretari de teatru fericiţi... şi conştiincioşi. Exemplul clasic în acest sens este la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, al cărui secretar literar, Lorincz Ildiko, trimite din vremuri imemoriale cu regularitate programul, ba mai mult, răspunde rapid la orice solicitare (fotografii, numere de telefon ale artiştilor etc.). Aşa că pun şi eu întrebarea nedumeritului: dacă unii pot, ceilalţi de ce nu pot? Şi, cum se întîmplă cu cele mai multe întrebări, şi asta rămîne retorică.