Să ne reamintim un pic de "Barometrul de consum cultural 2005", realizat de Centrul de Studii şi Cercetări în Domeniul Culturii. Rezultatele lui au fost atît de neplăcute, încît am preferat să-l uităm cît mai repede. Nici nu-i de mirare, cînd la prima vedere ai senzaţia că românul e... nu ca arhetipul pastoral din Mioriţa, ci cam ca Mioriţa: gura nu-i mai tace, nici cartea nu-i place.
Însă, pentru cei mai cuplaţi la realitate, barometrul amintit nu cred să fi fost o mare surpriză. Amintesc aici că alfabetizarea României (sau, mai precis, a fostului Regat) a început şovăielnic şi, pînă la venirea comunismului, a continuat la fel de şovăielnic. Mulţi dintre bunicii noştri nu ştiau să scrie sau să citească. Iar şcolarizarea obligatorie din anii comunismului nu a adus neapărat şi ridicarea gradului de cultură al populaţiei - asta dacă nu considerăm cumva că festivalul "Cîntarea României" şi alte parade ale naţionalismului tîmp au fost chiar manifestări cultural-educative.
Aşadar, cum s-a ocupat statul român de cultivarea poporului acestuia viteaz, demn şi cam necitit? Păi, să începem cu regimul comunist, ca să urmărim operaţiunea "Spoiala de cultură". Programatic, s-au înfiinţat cămine culturale, biblioteci publice orăşeneşti şi săteşti, au existat şi programe de promovare a lecturii la sate, întîlniri ale scriitorilor cu cititorii pe ogoare, în mine, fabrici şi uzine etc. etc. Au fost încurajaţi poeţii ţărani, poeţii strungari, poeţii fruntaşi în producţie, poeţii pionieri şi şoimi ai patriei. În mare, operaţiunea, care ar fi putut să fie benefică, a început să pută a propagandă. Era şi greu să fie altfel, de vreme ce o organizau nişte propagandişti, oameni al căror grad de cultură ar fi nimicit azi procentele - şi aşa precare - din barometrul de la care am pornit.
În timp - ba chiar în foarte scurt timp - lucrurile au intrat pe făgaşul lor anormal. Scriitorii ţărani, strungari, mineri şi pionieri au fost selectaţi şi dirijaţi de aparatul propagandistic, ajungînd să facă orice, numai cultură nu. Că n-o fi fost mare brînză să scrii "din inima noastră fierbinte, îi urăm iubitului nostru preşedinte, din viţă aleasă, de daci şi romani, la anul şi la mulţi ani"! Magazinele săteşti au pus cărţile de culturalizare primite cu toptanul pe rafturile cele mai de sus, unde au ajuns să mucegăiască. Cum elanul iniţial se stinsese, volume noi n-au mai fost aduse niciodată. Întîlnirile cu scriitorii au devenit fie simple formalităţi chinuitoare pentru oamenii muncii, fie prilejuri de beţii prelungite. Căminele culturale şi-au găsit rostul firesc: săli de nunţi şi botezuri cînd era cazul, săli de ping-pong şi discoteci, încheiate tot cu beţii, în restul timpului. Un eşec măreţ, pe măsura celor care l-au conceput.
E drept, m-am referit acum mai mult la situaţia de la sate, dar asta însemna pe atunci mai bine de jumătate din populaţia României. Iar în orăşelele sau tîrgurile mai mărunte din ţară situaţia era asemănătoare, dacă nu chiar identică. (În oraşele mari lucrurile stăteau, desigur, mai bine.)
Bineînţeles, ar fi absurd să ignorăm beneficiile şcolarizării obligatorii, adică faptul că populaţia României a învăţat să scrie şi să citească. Din păcate, pentru nivelul cultural al unei naţiuni nu e suficient atît. Oamenii nu au fost învăţaţi să le placă să scrie şi să citească. De fapt, nici nu cred că a intenţionat cineva asta. Presupun că liderii Partidului Comunist şi-au dat seama de absurditatea unui asemenea plan: să faci în aşa fel încît populaţia să devină mai educată decît liderii ei. Şi, în consecinţă, mai periculoasă. Nu degeaba toate regimurile totalitare au trăit permanent cu teama faţă de cuvîntul scris.
Astfel, în ciuda propagandei oficiale, nu s-a vrut şi nici nu s-a făcut mai mult. Dimpotrivă: producţia culturală a ţării ajunsese să semene tot mai tare cu cea din agricultură - mare şi multă pe hîrtie, dar firavă şi nu prea hrănitoare în realitate.
Iar asta se mai vede şi azi.