Parcă îmi vine să mai scriu ceva legat de "Barometrul de consum cultural 2005". Mi se pare şi normal să o fac. Nu numai eu. La urma urmei, avem nişte date concrete referitoare la nivelul de interes general al românilor faţă de cultură, iar de aici se poate face o evaluare clară şi se pot lansa nişte strategii. Dacă e cazul.
Primul lucru care îmi vine în minte este situaţia de la sate. Şi din oraşele mici, care la ora actuală sînt asimilabile satelor, deşi multe dintre orăşelele ţării stau chiar mai prost decît destule sate. Orientarea aproape exclusivă a activităţilor culturale spre oraşele mari, în ideea că publicul consumator de cultură se concentrează în primul rînd acolo, mi se pare jenant de mioapă şi de păguboasă. Da, ştiu că majoritatea publicului contemporan consumator de cultură e acolo, dar în satele şi orăşelele României se înghesuie cam două treimi din populaţia ţării. Dacă e nevoie de o strategie de dezvoltare culturală, acolo ar trebui să se concentreze eforturile profesioniştilor, cîţi or fi ei: în zona rurală - adică în mai bine de jumătate din ţară.
Prin luna martie am fost invitat de un fost coleg de facultate, Ioan Tămaş, azi profesor de franceză şi coordonatorul programelor educative la liceul din comuna Dudeştii-Vechi, la o întîlnire cu elevii şi profesorii de acolo.
Poate ar trebui să spun că Dudeştii-Vechi se numeşte de fapt Beşenova Veche şi e un sat mare, prosper, cu populaţie majoritar bulgărească. Bulgari catolici, fugiţi din Bulgaria pe timpul Imperiului Austro-Ungar, care le-a dat pămînt aici, în Cîmpia Banatului. Pînă după revoluţia din 1989, satul a avut aproape exclusiv populaţie bulgărească, abia apoi apărînd, timid de tot, "viniturile" române, maghiare şi rrome. Aşadar, publicul din faţa mea era aproape integral vorbitor de bulgară ca limbă maternă.
Întîlnirea cu elevii şi profesorii s-a transformat într-un eveniment cultural al localităţii. Primarul a pregătit o sală de conferinţă chiar în sediul primăriei. Au venit şi alţi oameni din comună - majoritatea tineri, dar nu numai. Într-o comună din România, o întîlnire cu un scriitor e, astăzi, un eveniment. Aşadar (fără falsă modestie), nu fiindcă ar fi auzit de mine au venit toţi oamenii ăia acolo, dar sala a fost oricum arhiplină. Mie mi s-a părut cea mai reuşită întîlnire cu publicul pe care am avut-o ca scriitor, iar în ceea ce priveşte latura pragmatică... am cărat după mine vreo 15-20 de volume personale şi m-am întors fără nici unul.
Am aflat apoi de la o profesoară de română, doamna Petronela Tămaş (adică mama colegului meu - dar nu vă lăsaţi înşelaţi de numele românesc, căci el se dobîndeşte prin căsătorie), că una dintre întrebările adolescenţilor uimiţi la vestea că vor întîlni un scriitor a fost: "Dar cîţi ani are scriitorul ăla? Are măcar vreo 60? Sau e mai bătrîn?". Pentru unii dintre ei ideea unui scriitor contemporan fără barbă colilie, de 40, 30 sau - i-auzi, i-auzi! - 20 de ani era aproape de neconceput. Nu fiindcă nu s-ar fi priceput la literatură sau că nu i-ar fi interesat. Doar că s-a impus un fel de canon: scriitorii sînt la oraş şi la televizor, iar ăia care vin la sat o fac din lipsă de ocupaţie, din plictiseală sau fiindcă nu mai au loc altundeva - cam cum glumeam prin anii '90 pe seama formaţiilor de muzică a căror glorie apusese şi, din lipsă de angajamente, mai ciupeau cîte un concert în Europa de Est, unde încă mai reprezentau ceva inedit.
N-am vrut să lansez aici ideea unei campanii pentru ridicarea nivelului de cultură al populaţiei rurale, ca în anii comunismului. (Oricum, acum îi zice strategie culturală.) Dar, într-un fel sau altul, cred că merită făcut ceva. Tocmai pentru că există public - la fel de bun ca peste tot în ţară. Acolo e o pîine de mîncat. În toate sensurile.