România din 2008 pare, în filmul Sorella di Clausura, să nu fi aglomerat numai Uniunea Europeană, ci și apartamentele Timișoarei, fiecare dintre ele cu un indice de densitate mult prea ridicat - din cauza atât a rudelor care se înghesuie ca sardinele pentru a profita de-o singură chirie, dar și permanentelor vizite ale vecinilor, care vin să bea câte-o tărie. O parte de istorie colectivă, în fapt plină de mizerie, dar romanțată subtil prin caricaturi, muzică și nostalgie. În acest imaginar balcanic, Ivana Mladenović o ia pe sus pe protagonista Stela (Katia Pascariu) într-un pelegrinaj sisific, presătat cu madlene balcanice: tapiserii kitchoase, mușamale cu model floral, mobilă lucioasă, mileuri. Conglomeratul acestor esențe de cultură româno-sârbească creează o topografie hiperealistă, cu elemente atât de bine racordate / echilibrate încât pare că un singur bibelou adăugat în cadru ar face ca lumea României de la începutul anilor 2000 să se prăbușească peste Stela.
Ivana Mladenović regizează deliberat împotriva convenționalei povești a eroului de basm, care pleacă în spate cu o desagă de mâncare pentru a deveni apoi un renovator mundi. A sa Stela părăsește apartamentul timișorean în care locuiește cu tot neamul și ajunge la București. De la capitală ajunge în Moldova Nouă și își încheie hagialâcul în sânul familiei relocate la sat - un ciclu isprăvit fără nicio senzație de ascensiune ontologică. Întregul scenariu lucrează în sensul aceleiași demonstrații precise: că oricât ar încerca oameni sau situații exterioare să o înhațe pe protagonistă, dulce-amara lumea balcanică, așa cum este ea, o va așteapta întotdeauna cu răbdare pe Stela să se întoarcă. Așa că Ivana Mladenović o înghesuie cu umor pe Stela în diverse situații asincronice devenirii sale. Prea educată (absolventă de filologie) pentru anturajul din Timișoara, prea cuminte pentru București, prea depresivă pentru lumea editorială, prea derutată și nesigură pe viață pentru Moldova Nouă.
Ca și când nu ar fi suficient acest aer de încurcă-lume al Stelei, până și motorul întregii sale odiseei este unul caraghios: de la 12 ani rămâne fidelă dragostei pe care i-o poartă lui Boban - artist sârb, fost star balcanic, care acum, bătrân fiind, nu încearcă decât să își amâne data de expirare prin a sa allure de playboy. Ivana Mladenović dă o față inedită pasiunii bolnave a Stelei, cu un fanatism în metastază: niciun demers de a ajunge la Boban nu este făcut cu entuziasm, cu speranță adolescentină sau cu suspinele pline de nădejde la care ne-am aștepta. Pașii spre apropierea de Boban sunt încrâncenați și abordați cu seriozitate - este convinsă că nu trece decât prin niște etape intermediare până la cucerirea finală. Are siguranța absurdă că nu este decât o chestiune de timp până ce Boban o va alege pe ea. Până atunci, ea îl caută la hotel, aruncă blesteme asupra lui, îl face pe băiatul cu care umblă să-i semene, îi scrie bilete de amor. Pentru a-l vedea în concert, Stela fură din pensia tatălui, singura sursă de venit a familiei, familie care este din această cauză relocată la țară - de altfel, toată familia îl știe pe Boban ca pe un viitor ginere. Este un vis lucid în care Stela are răbdare cu idolul ei: Boban poate să se afișeze cu oricare figură feminină mondenă, însă ea este acolo să aștepte momentul când acesta va realiza că ea este aleasa. Într-o oarecare măsură, așa cum familia o va aștepta tacit pe Stela să se întoarcă acasă, așa și această penelopă timișoreană caută momentul în care să îl aibă pe Boban pentru ea.
Obsesia o determină să trimită mesaje agresive starlettei Vera (Cendana Trifan), despre care se aude că ar fi apropiată de Boban. În loc să se uite la injuriile pe care i le aduce Stela, Vera întrevede un talent scriitoricesc pentru această Hertha Muller de criză. Așa se cunosc cele două: Vera o convinge pe Stela să scrie o carte, cu promisiunea că îi va face cunoștință cu Boban. Iată personajul adjuvant care apare în viața protagonistei în cel mai neașteptat mod, oferindu-i obiectele magice pentru a-și expoata scrisul (un laptop și acces la internet), urmând chiar să o aducă la capitală! Cu toate că își îndeplinește în absolut funcția de ghidare a Stelei, Vera parodiază arhetipul instanței de ajutor, care ar trebui să o aducă pe timișoreană mai aproape de împlinirea destinului său, pentru că greșește cu desăvârșire în a-i ghici menirea. O cvasi-cântăreață, care promovează pe la emisiuni mondene atitudini ultrahedoniste - pe cine altcineva mai bun putea Ivana Mladenović să îi aducă Stelei ca să îi arate că lumea capitalei nu e de ea? Vera se luptă sincer să o aducă mai aproape de stilul său monden pe Stela prin nesfârște acte de caritate. Ceea ce nu știe, în schimb, este că cea pentru care se luptă cu atâta convingere nu a crezut niciodată în planurile pe care i le propune. De aceea Vera este tot mai dezamăgită, odată cu fiecare auto-sabotaj inocent al Stelei (minte că lucrează la carte, dezvoltă o obsesie pentru editorul pe care trebuia numai să îl seducă). Realizând că proiectul ei eșuează, cu regretul caragialesc de te făceam om, pe care, de altfel, toate personajele îl simt față de Stela, Vera mai are doar o singură misiune: să-i facă pupilei ei cunoștință cu Boban. Bineînțeles că și această întâlnire trebuie să fie atipică: fără pic de entuziasm afișat, incapabilă să-i vorbească, Stela se rezumă la a-i cere lui Boban niște bani - o pasiune nebună care se stinge în cel mai ironic și lipsit de substanță mod posibil, așa cum este întregul excurs pe care îl declanșează.
Ivana Mladenović este îngăduitoare cu personajul ei: îi permite să vadă ce se află dincolo de imaginarul său, pentru a se putea întoarce liniștită la el. Vera a fost utilă numai pentru asta: să-i arate Stelei extrema cealaltă a feminității, la care știe că ereditar nu se poate racorda. Nu este nici măcar vorba despre acel tip de erou care eșuează tragic pentru că nu poate evada fatalității originilor sale - este numai un complot dulce între Stela și viața sa simplă care îi spune părăsește-mă dacă poți. Cel mai frumos lucru în acest joc încărcat de umor al Ivanei Mladenović este că până și Stela știe că toate etapele prin care trece sunt mai mult sau mai puțin nenecesare, de aceea le continuă din inerție, fără nicio încântare. Este dispusă să încerce toate remediile sociale pe care i le propune Vera: cu toate că știe că nu i se potrivesc, le traversează doar pentru un bagaj de cunoștințe cu care să se întoarcă la vechea viață. Un palmares de inutilități care să îi permită să spună le-am trăit pe toate atunci când revine la obârșiile sale. Construită intenționat fără nicio caracteristică excepțională, Stela este, până la urmă, doar o fată adusă prea devreme de spate de jobul ei din fabrica de textile, plecată să-și caute norocul în lume doar cu frică de Dumnezeu și un oarecare talent în care nici ea nu se încrede. Dar pentru cei străini de mediul din care provine, această individă suscită interes - e un material brut din care unii vor să scoată o fie o scriitoare, fie o escortă, fie o soție. A noastră Steluța așteaptă, mai degrabă, să i se confirme ceea ce oricum știa - că deși nu e ideal, locul ei este acasă. Își va prelungi cu mult peregrinarea, însă nu datorită vreunei speranțe pentru viitorul ei, ci numai din rușinea ratării cu care trebuie să se întoarcă acasă. Dar va trece și peste acest impediment în finalul filmului, când Stela stă la masă cu familia ei stabilită la sat, cu atitudinea omului care alege liniștea colibei sale. E prea bine acum să mănânce împreună cu ai ei, prea frumos să se dedea nostalgiei. E prea bun finalul Stelei, dar este și prea ca la țară.