Agon este un termen grecesc ce desemnează "luptă reglementată", "concurs", profund diferit de polemos, care înseamnă "război", adică o confruntare nereglementată, pe viață și pe moarte.
Tema abstractă, dar percutantă a filmului, este tocmai translația de la lipsa de reguli la impunerea păcii, precum și continua spiritualizare a înfruntării dintre oameni.
Regizorul Giulio Bertelli alege, tocmai din aceste raționamente, trei sporturi ale căror rădăcini războinice sunt evidente: tir, scrimă, judo. Ele se află într-o progresie a apropierii față de adversarul prezumtiv: la judo, este înfruntat cu mâinile goale, în contact direct, sudoarea sportivilor amestecându-se. La scrimă, se interpune doar un fir de oțel și un costum sportiv ca o armură, dar corpurile lor încă mai pot intra în contact. La tir, distanța este deja de zeci de metri, iar contactul fizic este înlocuit cu un proiectil nevăzut. Mergând pe firul acestei progresii, la tir devine deja vizibilă evoluția pe termen lung: pe viitor, probabil că nu va mai exista o relație fizică, un impact material, ci tirul se va desfășura cu o rază laser.
Este inversarea progresiei profesioniste pe care Leon i-o explică micii Nichita, pupila sa în ale crimei plătite (Léon, 1994, r. Luc Bresson): "Pușca este prima armă pe care o înveți, pentru că îți permite să păstrezi distanța față de client. Cu cât te apropii mai mult de a fi un profesionist, cu atât te poți apropia mai mult de client. Cuțitul, de exemplu, este ultimul lucru pe care îl înveți."
Plasat în timpul unei ipotetice competiții olimpice, filmul urmărește trei sportive care practică disciplinele mai sus menționate și care, prin corporalitatea lor, reprezintă o paralelă a etapei în eterealizare reprezentată de sportul respectiv. Alice Bellandi este o tânără corpolentă, de o soliditate puțin supraponderală, temperamentală, pentru care confruntarea, ca și înfrângerea, este exprimată prin icnete, urlete. De altfel, Alice Bellandi este judocană reală, medaliată cu aur la Paris 2024. Scrimeura este interpretată de Yile Yara Vianello, o actriță cu un profil mai aristocrat, dar care păstrează o anumită duritate, cruzime chiar, potrivită pentru a întrupa acest sport cu rădăcini nobiliare. Ultima dintre ele, Sofija Zobina, înaltă și blondă, un fel de super-model glacial inspirat din lumea elfilor, pare să fie apoteoza spiritualizării luciferice a tirului.
În subtext, însă, filmul chestionează pretenția de spiritualizare, de eterificare pe care a suferit-o sportul, al cărei zenit ar trebui să se petreacă în dematerializarea completă a lumii virtuale. În contrast, arată că durerea, rana, moartea reprezintă daturi inconturnabile chiar și pentru cei mai puternici dintre noi (așa cum am putea crede că sunt sportivii).
Agon este o puternică contrapondere față de filmele de sport, care pun accentul tocmai pe necesitatea durerii, a înfruntării și a violenței. Elementele antrenante ale unui film de acțiune, precum un montaj alert sau utilizarea unei muzici motivante, ritmate, pentru a exprima gândurile ambițioase ale sportivelor, sunt respinse, în favoarea unor tăceri apăsătoare și sugestive, sau, cel mai adesea, a icnetelor simple, naturale, ale sportivelor. Dar și acestea sunt cumva împinse în fundal, tocmai pentru a ne lăsa spațiul mental să vedem confruntarea de la distanță, nu din emoția apropierii.
Deși ne arată puțin din antrenamentele lor, acestea sunt relativ tăcute și prea puțin dramatice. Se desfășoară fie într-un bazin perfect tăcut, în care spadasina se cufundă în apă pentru cât mai mult timp pentru a-și antrena plămânii, fie într-o tundră tăcută, unde rusoaica își exersează tirul la vânătoare.
Niciuna dintre ele nu luptă împotriva unui adversar în carne și oase, căruia trebuie să-i studieze tehnicile, psihologia, motivația. Ținta devine astfel o excelență de dragul excelenței, o performanță abstractă, care, sugerează regizorul, mai are doar un pas până la a fi complet virtualizată.
Agon arată antrenamentele descărnate de adversar, axate strict pe tinderea spre o geometrie a corpului sau, mai bine spus, pe plasarea performanțelor fizice pe o scală uni-dimensională. Chiar și judocana, de exemplu, trebuie să execute aceeași mișcare repetitivă de multe ori. Lupta este descompusă în elementele ei simple, o reducere la esențe a confruntării în care adversarul dispare sau, mai bine spus, devine o simplă unitate de măsură.
Montajul este precis și utilizat expresiv, el constituindu-se în principala curea de transmisie a sentimentelor protagonistelor.
Urmărește forme de confruntare reglementată în care nu se mai varsă sânge, nu se mai urlă și nici nu mai este nevoie de adversar vizibil. Sportivul doar se antrenează. Tăcut. Inexorabil. Metodic. În Agon, regizorul Giulio Bertelli urmărește această metamorfoză tăcută a confruntării: drumul de la războiul brut la competiția sterilizată, de la carnea sângerândă și transpirată la abstracțiunea înghețată.
Filmul nu este despre sport, în sensul de spectacol al termenului, ci despre ceea ce rămâne din luptă atunci când adversarul dispare și rămâne doar performanța pură.
În concluzie, Agon este un debut remarcabil. Merită văzut tocmai pentru că nu seamănă cu nimic din ce înțelegem, de obicei, prin "film sportiv". El construiește imagini și confruntări desfășurate în tăcere, într-o manieră profund diferită de spiritul săltăreț și plin de testosteron cu care ne-au obișnuit filmele de acțiune.
Iar conceptul său central, anume spiritualizarea progresivă a sportului și emanciparea sa din ce în ce mai radicală față de rădăcinile sălbatice ale războiului, va rămâne ca standard permanent în mintea spectatorului atunci când acesta va urmări cu sufletul la gură vreun program sportiv.