În 2019, Robert Icke venea cu Doctorul - un meta-text pe structura dramaturgică originală, acutizând violent conflictele și adaptând povestea la nebunia ideologică ce bântuie lumea occidentală începând cu cel de-al doilea deceniu al acestui secol, cu ascensiunea puternică a hipercorectitudinii politice, vestita mișcare woke. Este varianta pe care a ales-o Andrei Șerban, în montarea sa, extrem de provocatoare, de la Teatrul Nottara din 2025 (și anterior la Teatrul Csiky Gergely din Timișoara în 2022).
Claudiu Goga și TNB au inspirația curajoasă de a ataca același text de bază. Și, dacă Icke avusese curajul să intervină abrupt în structura inițială (modificarea unor date de gen ale personajului principal, accente, teme și motive), și versiunea de față se avântă, cu multă îndrăzneală, în adaptarea și aducerea în cotidianul cel mai fierbinte. Întâmplător sau nu, chiar și titlul actualei versiuni trimite cu gândul la un film care se numea Despre oameni și melci, aducând în locul melcilor, doctorii și rinocerii. Altfel, intervențiile domnului Goga în structura dramaturgică sunt îndeobște interesante, incisive, chiar provocatoare. Actualitatea conflictului este deasupra oricărui dubiu. Motivele care au dat forță și durabilitate în timp piesei lui Schnitzler sunt nu doar păstrate, dar și nuanțate, interconectate cu permanențele și obsesiile prezentului. Ipocrizia, militantismul manipulat, xenofobia și rasismul adună la un loc, pe scena zilelor noastre și a celei de la TNB, toate mizeriile unui prezent năuc, în care prejudecățile sunt avansate la rang de principii, circulația ideilor este sugrumată prin pervertirea lor, prin folosirea drept "argumente" ale obtuzității, stupidității și sălbăticiei. Funcția nocivă exercitată de mass media este dezvoltată într-o inserție de cea mai acută actualitate, într-un talk show detestabil și deplorabil, dar absolut revelator. Referirea la rinocerizare apare, inițial, trecător (așa, ca un mărunțiș stilistic), pentru a se îngroșa și expanda în finalul copleșitor, de o expresivitate și o intensitate emoțională care te face să treci cu vederea anumite scăderi ale re-dramatizării: unele lungimi ce ar fi putut fi evitate, aerul cam artificial, cu precădere funcțional, al multor replici și care a pus la grea încercare măiestria indubitabilă a interpreților.
Într-o scenografie geometrizată și aerată (mai puțin studioul în care decurge lapidarea prin podcast), de o neutralitate aseptică, dar care permite decuparea imaginii interpreților, o echipă actoricească de marcă încearcă, reușind în majoritatea secvențelor, să asume la parametri de cert profesionalism tensiunea conflictuală. Cu o dedicare lăuntrică totală, Mihai Călin (în ipostaza protagonistului Elias Bernhardi) performează încă un rol-reper în cariera sa remarcabilă. Femeile care îl înconjoară pe nefericitul învinovățit vin, fiecare, cu câte o particularitate, în care farmecul personal conferă nuanțe pline de farmec și veridicitate. Medeea Marinescu aduce elegantă distincție, măcinată de neliniștile lăuntrice ale personajului său. Ofelia Popii umple scena cu un sarcasm acid și debordant, doldora de umor și cinism. Mirela Oprișor își nuanțează cu măsură și discreție reacțiile, menținând un echilibru lunecos, dar necesar personajului încredințat.
O evoluție în nota obișnuită a profesionalismului său solid aduce, ca întotdeauna, Dana Dogaru în rolul mamei protagonistului, în timp ce Ada Galeș conferă, spre lauda ei, contururi credibile unui personaj construit parcă prea puțin generos, mai mult funcțional. Pe zona "masculină", lucrurile sunt ceva mai dificile, dată fiind scriitura destul de sobră, pe alocuri chiar aridă, a tipurilor cărora trebuie să le confere autenticitate. Acolo unde acestea au necesara pregnanță, Richard Bovnoczki (în rolul preotului Frantz Reder) și Tomi Cristin (în rolul gazdei de podcast Kulka) le servesc cu expresivitatea lor cunoscută, conferindu-le o necesară pregnanță și impunându-le atenției. La rândul lor, Alexandru Potocean, Ioan Andrei Ionescu și Ionuț Toader, interpreți ai părții masculine a grupului de medici-colegi ai lui Elias Bernhardi, se achită cu seriozitate de sarcinile încredințate, în timp ce George Ivașcu (un fel de guest star?) încearcă să se impună prin aceleași mijloace (ca să evităm termenul "manierism") care îi aduseseră, odată, o oarecare notorietate. Devoțiunea interpreților are meritul de a suplini, acolo unde este (ne)cazul, unele hibe din construcția lor.
Despre oameni, doctori și rinoceri se impune atenției prin emoția puternică, apăsătoare, chiar copleșitoare acumulată pe parcursul celor trei ore ale reprezentației, prin adevărurile afirmate și prin mesajul viguros pe care îl transmite unui public ce s-a dovedit (cel puțin la premieră) receptiv, chiar captivat de el. Un spectacol care nu amuză, ci cu care chiar îți bați capul în sens constructiv, primind în schimb unele revelații sau chiar confirmări necesare.
(foto din repetiții: Florin Ghioca)