Povestea pe care o prezintă spectacolul reușește să antagonizeze aproape orice categorie de oameni: doctori, politicieni, protestatari, credincioși, avocați, jurnaliști etc. pentru că, până la urmă, oamenii sunt oameni. Da, oamenii sunt oameni, dar nu ne putem mulțumi cu asta și să conchidem că orice om își va urmări inevitabil propriul interes meschin. Asta este cel puțin o generalizare pripită și o idee nocivă care ne oprește din a face echipă cu alți oameni. Dacă pornim de la premisa că așa e natura umană, nu prea mai rămâne loc de speranță în ideea de comunitate. Dar las concluziile moralizatoare pentru final.
Elias Bernhardi (Mihai Călin) este doctorul din rolul principal, conduce Institutul Elisabethium, locul în care începe totul. O pacientă neidentificată este transportată de urgență la institut unde, deși medicii o supraveghează și fac tot ce le stă în putere pentru a o salva, aceasta moare de la septicemia cauzată de un avort realizat clandestin. Nu se cunoaște numele sau vârsta acesteia, cu atât mai puțin apartenența religioasă, dar un preot catolic pe nume Frantz Reder (Richard Bovnoczki) vine, aparent nechemat, să o spovedească pe patul de moarte. Bernhardi urmează protocolul medical și interzice accesul preotului la pacientă, în condițiile în care aceasta nu și-a exprimat dorința de a beneficia de serviciu religios și nu era în stare în respectivul moment să solicite prezența lui, ultimele clipe din viața ei fiind petrecute într-o stare de delir. Dar Bernhardi provine dintr-o familie de evrei, iar gestul său este interpretat drept un act de discriminare față de o altă religie. Echipa specialiștilor de la Institutul Elisabethium, formată din Peter Hertz (Ioan Andrei Ionescu), Philipp Ebenwald (George Ivașcu), Anne Blum (Medeea Marinescu) și Thomas Reinhardt (Alexandru Potocean) este împărțită în funcție de confesiune - unii dintre ei bănuiesc că gestul lui Bernhardi chiar a fost unul discriminatoriu, alții sunt de acord cu decizia de a proteja pacienta de emoția negativă pe care o provoca înțelegerea apropierii morții sale.
Odată ce evenimentul ajunge în presă, se declanșează așa-zisa rinocerită. Oamenii judecă fără a cunoaște nuanțele, lăsându-se "manipulați" de headline-uri înșelătoare. La scurt timp, identitatea pacientei este revelată: ucraineancă de 14 ani, catolică. Acest mic detaliu îl transformă pe Bernhardi în putinist, fascist, și orice alt -ist la care se pot gândi rinocerii din online. Personajele deplâng în repetate rânduri modul în care oamenii au ajuns azi să judece moralitatea unei fapte, lăsându-se influențați de like-uri, comentarii, distribuiri. Acest discurs pare totuși perimat. E aproape un truism să spunem că rețelele în sine sunt diabolice, cu algoritmii lor care ne manipulează și ne determină să judecăm pripit acțiunile celorlalți. Aceste afirmații ascund o presupoziție: atunci când rostim că masele care petrec timpul online în mod cronic sunt cele rele, sunt manipulate și incapabile de a lua decizii în nume propriu, cel care rostește acest lucru exprimă tacit că se delimitează de aceste mase, că nu face parte din fenomenul ăsta nociv al dezinformării și spălării pe creier. Dar această abordare nu conține o critică constructivă. Oamenii nu petrec atât de mult timp pe internet pentru că sunt ei naivi și ușor de manipulat, ci pentru că pentru asta sunt gândite rețelele: să creeze dependență, să îți ofere pe bandă rulantă doze mari de dopamină în schimbul unui minim efort. E spațiul perfect în care să-ți propagi ideologia, pentru că în scroll-ul lor de rutină, măcar câteva zeci sau sute de oameni se vor poticni de postarea ta și vor rezona cu ea. Deci, dacă te declari împotriva rețelelor, dar în continuare urmărești cu sufletul la gură ce spun liderii de opinie în online, cine și-a anunțat demisia pe X, ce a mai scris un site obscur de știri despre tine, s-ar putea să faci și tu parte din masele conectate cu un cordon ombilical de telefon.
Acest discurs împotriva rețelelor accentuează că personajele spectacolului sunt depășite de niște timpuri care nu mai au răbdare cu ei, iar ei nu știu să se adapteze la ritmul alert al vremurilor în care trăiesc. Modul în care narațiunea se intensifică gradual, arătând amploarea pe care o poate avea o condamnare publică a unui personaj, seamănă cu cancel culture-ul pe care îl întâlnim tot mai des în spațiul public. Cancel culture nici măcar nu este o invenție a secolului al XXI-lea, John Stuart Mill scria pe la 1800 că e justificat ca societatea să își exprime dezaprobarea față de faptele reprobabile ale unui membru al societății. Nu toată lumea e de acord cu cancel culture, dar cred că aproape toți ar putea fi de acord cu ideea că oamenii sunt responsabili pentru faptele lor, că ei pot fi trași la răspundere pentru ele, iar atunci când valorile noastre nu se aliniază cu cele ale personajului "judecat", putem să alegem să nu ne asociem cu el în vreun fel. Iar aici intervine spectacolul Despre oameni, doctori și rinoceri să ne arate că procesul "anulării" unei persoane are loc de obicei irațional, că masele sunt manipulate de declarațiile contradictorii din media și aleg să persecute oameni care sunt de altfel nevinovați. Problema e că în acest spectacol nici măcar nu e vorba de manipulare, ci de un deficit de comunicare. Din cauza orgoliului, sau a strategiilor nu foarte eficiente propuse de avocata institutului, Nina Hoss (Ofelia Popii), Bernhardi lasă scandalul să crească în proporții, fără a face o declarație oficială cu privire la evenimentul controversat. Oare o comunicare transparentă din partea instituției nu ar fi rezolvat cam jumătate din probleme? Nu e de mirare că masele vor condamna un act de discriminare, dacă nu le oferi informațiile care să dezmintă acest lucru și lași rețelele să o ia razna.
Deși Elias Bernhardi este portretizat drept un Bérenger neînțeles (mai ales de mama lui, rol interpretat de Dana Dogaru, care îi e alături în fiecare seară pentru a-i consolida convingerea că toți sunt alienați și numai el știe ce face), mai toate problemele lui sunt cauzate de orgoliul său fără margini și de managementul autoritar al instituției pe care o conduce. Conflictul cu preotul, relația complicată cu Ministrul Sănătății, Eva Flint (Mirela Oprișor), lăsarea conducerii institutului pe mâinile demagogului Ebenwald, sunt urmare a incapacității de a comunica, de a negocia și a-i asculta pe ceilalți, abilități care par atât de simple, și pe care ne așteptăm ca un doctor excepțional ar trebui să le aibă.
Întreg conceptul de opunere față de corectitudinea politică permite și glume la care credeam că nu se mai râde demult. Când Anne Blum își anunță intenția de a demisiona și spune că va da institutul în judecată pentru discriminare, fiind singura specialistă din echipă, Thomas Reinhardt îi replică: "Nu cumva ți-ai adus aminte că ai fost hărțuită sexual acum 25 de ani?". Mă îndoiesc că textul original conținea această glumă, și sincer, nu văd rostul adăugării ei în procesul de rescriere a piesei lui Schnitzler. Dacă tot montăm spectacole care să reflecte realitatea angoasantă, poate ne uităm la realitatea din România în care pe an sunt înregistrate cam 1200 de infracțiuni de viol, iar 75% dintre cauzele cu privire la infracțiuni de viol și agresiune sexuală sunt clasate? Știu că la asta nu s-ar râde la fel de bine.
Scenele se schimbă alert, coloana sonoră apare doar atunci când se lasă întunericul pe scenă și se schimbă decorul. Deși cred că precizarea secundelor și minutelor dintre fiecare scenă au rolul de a oferi credibilitate cronologiei, pare că fac fix opusul. Ar mai fi de remarcat și animațiile generate cu inteligența artificială care par că merg împotriva protestelor tuturor artiștilor din lume care vor ca arta să fie creată în continuare de artiști umani. Știu că s-a redus drastic bugetul pentru cultură, dar cred că prețul pe care îl vom plăti pentru normalizarea acestei forme de "artă" ne va costa mai mult pe termen lung.
Deși dispune de o trupă de actori foarte buni, Despre oameni, doctori și rinoceri ratează șansa de a deschide un dialog real despre ipocrizia societății și cum am putea să reconciliem prăpastia imensă care s-a lăsat între oameni de la pandemie încoace. Mă tem că rezumarea la expresii sofistice, afirmații emfatice și generalizări precum oamenii sunt oameni, nu prea ne ajută să înțelegem oamenii mai bine, ci doar contribuie la polarizarea societății.
(foto: Florin Ghioca)