Există o specială fascinație exercitată de piesa Professor Bernhardi, scrisă de austriacul Arthur Schnitzler în 1912, asupra dramaturgilor și regizorilor contemporani. Trei exemple: Thomas Ostermeier a montat o versiune adaptată, alături de Florian Borchmeyer, a textului în 2016, la Schaubühne (înregistrarea video integrală e de găsit aici), Robert Icke a publicat în 2019 Doctorul, o rescriere a piesei lui Schnitzler pusă în scenă, printre alții, de Andrei Șerban la Teatrul Csiky Gergely din Timișoara în 2022 și la Nottara în 2025, în timp ce Claudiu Goga propune propria sa adaptare, Despre oameni, doctori și rinoceri, în premiera din martie 2026 a Teatrului Național din București (TNB).
În versiunile Icke și Goga, jocurile de putere din clinica de excelență medicală construită și condusă de medicul-somitate Elias Bernhardi (Mihai Călin în spectacolul de la TNB) sunt un prilej de a demasca, arăta cu degetul și supune judecății publice câteva dintre tarele morale îndeobște asociate manifestărilor extreme ale ceea ce cândva societatea numea corectitudine politică. Discriminările pozitive pe bază de apartenență la minorități felurite sunt calul de bătaie al celor două adaptări. În cazul ambelor texte, tezismele de toate felurile aglomerează până la sufocare evoluția intrigii, personajele asociate spitalului devenind simple cartoane pe care autorii dramatici scrijelesc mesaje pe care le înfig în ochii spectatorilor. Genul mesajelor? "Filozofii de almanah", cum le denumește personajul interpretat de Dana Dogaru în spectacolul TNB, replică ce rezumă în chip delicios gândurile multor spectatori despre ceea ce aud rostit pe scenă, cu precădere în prima parte.
În versiunile Icke și Goga, viața personală a eroului central, la care avem acces prin multiple scene ce se desfășoară cu precădere în casa acestuia, este, după caz, o prelungire agonizantă (la Icke) sau un contrapunct plin de surprize (la Goga) la atmosfera și stilul de dramaturgie practicat în lungile episoade care au loc în încăperile și pe culoarele spitalului. În tot ce are mai bun, Despre oameni, doctori și rinoceri își invită privitorii în intimitatea lui Bernhardi (un Mihai Călin memorabil!) la care au acces cu adevărat doar mama, Martha Bernhard (Dana Dogaru), fosta colegă, ex(?) - iubita & actuala doamnă ministru, Eva Flint (Mirela Oprișor), și avocata spitalului & actuala amantă, Nina Hoss (Ofelia Popii).
***
Evocarea repetată a Rinocerilor lui Ionesco e, aparent, cea mai spectaculoasă dintre ideile prin care Claudiu Goga adaptează piesa lui Schnitzler. Potențată de proiecțiile video construite de Andrei Cozlac și Silviu Apostol și de dialogurile mamă-fiu, tema omului integru în luptă cu restul lumii mânjite e introdusă inteligent în biografia medicului interpretat de Mihai Călin.
(Cel puțin) În egală măsură de spectaculos, însă, personajul avocatei jucate de Ofelia Popii îl desprinde pe Bernhardi de pe traseul previzibil al super-eroului competent și imaculat moral care refuză să se supună contextului rău, corupt și pozitiv discriminator. (Apropo, prin caricaturizarea intensă a, mai ales, adjunctului Philipp Ebenwald (George Ivașcu), spectacolul lui Claudiu Goga subminează demersul de a demasca imoralitatea & iresponsabilitatea numirilor în funcții importante pe bază de convingeri fanatice, și nu de competențe și experiență - în spectacolul de la TNB, colectivul șerpesc din spital e populat de indivizi avizi de putere și influență, care nu dau doi bani pe protejarea celor fără drepturi, ci doar folosesc temele sensibile la modă pentru a-și bifa propriile interese). Eroina Ofeliei Popii stârnește și potențează în doctorul lui Mihai Călin acea latură a ego-ului care vrea să schimbe cu orice fel și orice preț pentru a-(ș)i impune propriul bine.
Cine e, de fapt, această avocată alături de care doctorul plănuiește răsturnarea civilizației rinocerizate? Aura misterioasă, informațiile pe surse, aparițiile nocturne, alura, hainele (Nina Brumușilă), gestica și privirea duc cu gândul la unul dintre marile roluri din cariera actriței. În adevăr, e ceva mefistofelic în această seducătoare apariție blondă, în acest duh care zgândăre conștiința. Doar că, și aici izbutește plenar demersul original al lui Goga, ușor-ușor, pe măsură ce cele 3 ore și 10 de minute ale spectacolului se derulează (durata pare enormă până la pauză, apoi, însă, aproape că nu mai contează), atributul mefistofelic migrează subtil de la Nina Hoss la Elias Bernhardi. Da, e adevărat, el se bate cu o seamă de indivizi convertiți pentru totdeauna la rinocerită, dar asta nu înseamnă că mijloacele luptei și, mai ales, consecințele potențialei sale victorii vor naște neapărat o epocă a binelui.
Față de Icke, dramaturgul Goga propune o serie de deznodăminte răsturnate. E vorba, în primul rând, de episodul apariției în presă a doctorului. Într-o scenă solidă din punct de vedere al interpretării și excelent ritmată, realizatorul de podcast Kulka (Tomi Cristin), un alter-ego cam străveziu al lui Marius Tucă, este manipulat de un Bernhardi care parează toate atacurile jurnalistului ahtiat după audiență și lansează câteva atacuri țintite, semn că antrenamentul intensiv prestat de maestra de ceremonii Nina a dat roade.
Printre persoanele afectate de ofensiva cuplul medic-avocat, se numără personajul Mirelei Oprișor, Eva Flint. Șefa, pe linie administrativ-politică, a lui Bernhardi își pierde treptat, dar sigur, autoritatea asupra celuia de care rămâne legată din cauza unui trecut imposibil de îngropat și datorită unei iubiri imposibil de ucis. Există ceva de Klara - Alfred, duo-ul care domină Vizita bătrânei doamne a lui Friedrich Dürrenmatt (alt elvețian!), în istoria, prezentul și privirile Evei & lui Elias.
Infiltrat din când și când în curgerea unei intrigi cu zeci de dezvăluiri și răsturnări de situație, personajul mamei e un binevenit punct de sprijin fix. Obișnuita frazare ironic-înțeleaptă a Danei Dogaru (a scris vreodată cineva un text mai amplu, o analiză, o schiță de biografie a acestei actrițe cu totul speciale?) e însoțită, la răstimpuri, de gesturi discrete și cuvinte abia rostite care dezvăluie un uriaș capital de emoție și o posibilă sursă pentru valorile morale radicale ale eroului central.
Până la un punct, avocata luminează drumul doctorului prin beznă. De la un punct încolo, doctorul preia volanul propriului destin amenințat de intrarea pe un drum fără întoarcere. Peste toate acestea, veghează, nevăzută, mama.
Solitar, taciturn, impecabil păstrător de cumplite secrete, aseptic până la sinuciderea din plictiseală a nosocomialelor de spital și viață privată, omul lui Mihai Călin pare că își dă dreptul la o a doua viață atunci când oricine altcineva (inclusiv personajele lui Icke) ar privi moartea ca unică soluție.
Odată bifată fiind această atât de improbabilă victorie, mai rămâne o unică mică / mare problemă: lupta cu sinele. Într-un dialog ce amintește de acel uluitor The Sunset Limited de la unteatru din decembrie 2015 (regia: Andrei și Andreea Grosu), în care juca excepțional alături de Șerban Pavlu, Richard Bovnoczki și al său preot catolic Frantz Reder așază în fața medicului lui Călin (ce roluri majore merită acest actor!) marele adevăr de pe urmă: da, așa e, ai dreptate, tu ai dreptate, nu eu, nu noi, dar, tocmai pentru că ai dreptate și ești atât de sigur și de mândru de faptul că ai dreptate, îți pierzi dreptul de a avea dreptate. Pride, his favourite sin, too.
(foto din repetiții: Florin Ghioca)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 19 martie 2026 @ Sala Studio a Teatrului Național din București)