Totul pleacă de la refuzul celui care conduce Institutul Elisabethium, doctorul Elias Bernhardi (Mihai Călin), de a primi un preot catolic (Richard Bovnoczki) în salonul unde o pacientă este pe punctul de a deceda de la o septicemie provocată de un avort autoprovocat. Refuzul nu e urmare a unei răutăți sufletești, ci pur și simplu doctorul urmează un anumit protocol sanitar, mai ales că, din câte aflăm, pacienta nu și-a exprimat dorința de a avea parte de un serviciu religios. Ca să fie totul și mai complicat, Bernhardi vine dintr-o familie cu origini evreiești, iar fata decedată este din Ucraina. Am ales să dau aceste detalii pentru a vedea cât de mult pot conta doar apartenențele religioase, fără a se cunoaște, de fapt, tot ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, mai ales când știrea ajunge în mass-media. În acel moment, până și colegii de la Institut se împart în două tabere: unii judecându-l pe Bernhardi, alții luându-i apărarea.
Nu putem să nu ne ducem cu gândul la ceea ce s-a întâmplat în societate în timpul pandemiei de COVID-19, unde societatea a blamat actul medical, revoltându-se pe niște oameni care, în majoritate, au respectat anumite protocoale impuse de legea în vigoare. Poate că, în acele vremuri, spectacolul ar fi fost altfel receptat și ar fi transmis un mesaj mult mai profund, mai ales în partea medicală.
Descrierea spectacolului sintetizează, în fond, foarte bine ideea de bază: oamenii luptă mai mult pentru interesul lor, pe baza unor pretexte ca ideologiile politice sau normele socio-religioase. Un fenomen care se răspândește destul de mult este acela de cancel culture. Într-un decor medical, cum e cel inspirat de Arthur Schnitzler, cancel culture poate apărea ca mecanism instituțional: reputații distruse, decizii morale judecate public, medici puși la zid, nu doar pentru greșeli, ci și pentru opțiuni etice controversate. Personajele ajung să accepte, să justifice și, în cele din urmă, să îmbrățișeze o realitate care le anulează individualitatea. Dacă facem o paralelă cu piesa lui Ionesco, Rinocerii, am putea afirma că rinocerizarea devine, astfel, simbolul unei capitulări morale: abandonul gândirii critice în favoarea unei normalități impuse. Important nu este doar faptul că oamenii se schimbă, ci mai ales că această schimbare este însoțită de o serie de modificări ale unor mecanisme psihologice. Într-un registru diferit, dar cu ecouri similare, cancel culture reprezintă o formă contemporană de sancționare socială, amplificată de dinamica mediului digital. În acest caz, nu asistăm la o transformare a individului, ci la o reacție colectivă care vizează excluderea sau marginalizarea celui perceput ca deviant față de normele dominante. Dacă, în Rinocerii, presiunea grupului conduce la uniformizare, în cancel culture ea funcționează, adesea, prin eliminare: individul este scos din societate atunci când refuză sau nu reușește să se alinieze. În cazul medicului nostru, situația stă în felul următor: individul este redus la o faptă, la o decizie punctuală. Cumva s-a simțit că toate cunoștințele sale pălesc, iar personajele ar aproba mai degrabă vocea poporului.
Spectacolul este, fără îndoială, unul dens, care solicită constant spectatorul, invitându-l la analiză profundă și chiar la momente de introspecție. Tematica nu ne este deloc străină, mai ales într-un context contemporan în care fiecare își poate exprima liber opinia, uneori chiar și în necunoștință de cauză. Cele trei ore de spectacol devin, la un moment dat, apăsătoare, iar miza riscă să se dilueze. Povestea ar fi putut fi condensată într-un interval mai scurt, de aproximativ două ore, chiar dacă ritmul dramatic ar fi accelerat. Nu voi dezvălui detalii despre jocul actorilor, despre construcția personajelor și psihologia lor, ci voi lăsa la latitudinea spectatorului să descopere aceste lucruri, pentru că fiecare își poate forma propria poveste și opinie asupra a ceea ce vede. Corina Grămoșteanu semnează o scenografie destul de apăsătoare, chiar clinică, aș putea spune, unde albul primează, luminile sunt apăsătoare, iar spațiul creat este destul de neprimitor (în acord cu piesa).
Deși nu am rezonat neapărat cu ceea ce am văzut, spectacolul este unul necesar, mai ales pentru problemele pe care le pune și, cine rezistă până la final, poate să își adreseze câteva întrebări și să găsească unele chei de interpretare. Ce primează mai întâi: presiunea socială sau regulamentele și protocolul intern? Odată cu evoluția tehnologiei, ne-am transformat toți în niște rinoceri, iar cei ce nu îmbrățișează aceste aspecte și sunt diferiți trebuie exilați de societate și de către colegi?
Fiecare este liber să își răspundă singur, după vizionare, la aceste întrebări. Despre oameni, doctori și rinoceri nu este un spectacol la care mergi pentru relaxare, ci, dimpotrivă, o reprezentație apăsătoare și de durată, care provoacă spectatorul la reflecție, punându-l față în față cu propriile limite morale și cu mecanismele subtile prin care societatea ajunge să judece, să excludă sau să uniformizeze individul.
(foto: Florin Ghioca)