Dacă am vorbi pe larg despre spectacol, ar trebui evidențiat un singur aspect care stă în fruntea tuturor celorlalte, și anume dozajul. Este dens și greu de dus, da. De multe ori, scenele de mimare a violenței sau a abuzului domestic sunt pur și simplu insuportabile. Nu e de mirare că, la un moment dat, sala a fost părăsită de aproximativ cinci persoane. Totuși, nu o luați ca pe un criteriu definitoriu. Nu șocul este caracteristica de bază. Te emoționează, deși nu este patetic. Reușește să te înveselească, deși nu este comedie. Poate stârni tristețe? Obligatoriu. În definitiv, urmărim o dramă, dar faptul că lasă un fir de speranță conferă teatrului un argument solid împotriva a ceea ce a primit deja denumirea de trauma porn. Greul pe care-l duci împreună cu actorii se diseminează odată ce începe dansul, beatbox-ul și glumele subtile, care stârnesc surâsul. Aici ar trebui să subliniez aportul adus de Andrea Gavriliu și coregrafia ei, de un curaj și o ingeniozitate strălucite. Dansul merge în paralel cu narațiunea, până când liniile încep să se întrepătrundă, și avem parte de o combinație dintre diegeză și dans. Actorii sprijină cele expuse sau încălzesc publicul pentru următoarea scenă. Emoția dansului variază, de la Barbie Girl până la tango. Publicul este adesea parțial implicat în dans: actorii interacționează cu spectatorii prin mici gesturi, care constituie o coeziune și o participare activă (fapt binevenit). S-a observat că mișcările sunt calculate. Spectacolul se sprijină pe o organicitate splendidă. Scenele curg, dar pot fi privite și ca secvențe separate, fiecare păstrându-și caracteristicile, fiecare stând ferm pe picioare. Nu e un secret că multă atenție i se acordă dinamismului. E un spectacol dinamic, care contrastează cu direcția generală ce înclină mai degrabă spre contemplare și autoreflexivitate.
Copilăria lui Eddy este pusă pe masă. Asta și mult mai mult. Spectacolul este, în fond, despre tatăl său, care îndură șuturile vremurilor sângeroase. Dar perspectiva pe care o avem asupra tatălui este cu desăvârșire subiectivă. Eddy Moacă-Frumoasă (Eddy Bellegueule) reconstituie figura tatălui: o ia din amintiri. Tatăl apare cu bune și cu rele. Mai mult cu rele, desigur, căci acestea s-au încapsulat cel mai adânc în mintea eroului. Eddy este un copil sensibil. Tatăl său știe asta și, de multe ori, nu îi vine în întâmpinare. Nu-i place cum se comportă primul său fiu biologic. Ceilalți copii ai tatălui intră în viața familiei odată cu soția acestuia (însă trece ceva până aflăm despre asta). Vor ajunge să-l urască pentru incapacitatea lui de a-i susține (material, firește). Aceștia nu dau dovadă de umanitate: mârlănie, alcoolism, violență gratuită. Trăsături pe care le împărtășește și tatăl. Viața în provincia franceză se transformă, pentru Eddy, într-un coșmar. Colegii îl hărțuiesc, iar părinții îl fac un motiv de rușine, o pată pe imaginea familiei în ochii societății, fără să observe cum se simte copilul. Sau dacă are nevoie de mai mult decât minimul: mâncare, apă, baie. Este o orchestrare a traumei. Un context apăsător în care copilul încearcă să supraviețuiască și să se descopere pe sine.
Scenele sunt de toate felurile, așa cum am mai spus, de la bullying-ul de la școală până la violențele domestice, transmise cu un firesc greu de definit. E un lung dialog între o gură (copilul) și o ureche (tatăl); copilul vorbește, tatăl ascultă, dar nu știe sau nu vrea să răspundă. Pătura socială se arată aici în toată paleta ei de culori. Mediul muncitoresc lipsește. Dar se simte prezența fabricii (pătrunde în casă odată cu tatăl ce trece pragul). Degradare treptată: procesul este lent, aproape clinic. Are reculuri, dar prea puține pentru a echilibra ordinea lucrurilor. Tatăl este, în cele din urmă, respins. Dar copilul nu se lasă. În el rămâne speranța și o capacitate de rezistență pe care ceilalți fii nu o au. Aceștia, odată intrând în conflict cu tatăl, își revarsă furia nu asupra lui, ci asupra propriei lor fragilități. Sunt toți caractere necoapte: văd doar negru în fața ochilor. Ei bine, Eddy alege altă cale. Citește, se dezvoltă, este lăsat să-și trăiască viața. Momentul decisiv vine odată cu accidentul tatălui: o fractură a spatelui îl pune la pat. Nenorocirea devine, paradoxal, și cel mai intim moment dintre cei doi: își spun că se iubesc. Tatăl își revine, dar, în loc să muncească, se autodistruge și mai tare, bea la crâșmă și se faultează. Este rechemat la muncă, deși e încă rupt. Aici intervine partea ideologică, cea mai pregnantă, în care sunt enumerați politicienii francezi, deveniți, simbolic, cap de acuzare. Eddy realizează că nu tatăl său poartă întreaga vină pentru greutățile cu care s-a confruntat, ci societatea însăși și clasa politică care au permis ca suferința celor defavorizați să continue.
Nu știu dacă spectacolul ar fi avut aceeași forță dacă actorii nu ar fi jucat cu sincronizarea pe care am văzut-o. Este lăudabil efortul și dedicația pe care le-au pus pe scenă. Unele scene, totuși, au fost fără cheag: concertul de operă cu o execuție discutabilă.
Spectacolul lasă un gol. Dar face loc unei teme despre care s-a discutat, dar nu întotdeauna așa cum s-ar fi cuvenit.
Să vorbim despre tați? Într-adevăr, ce-ar fi dacă am vorbi mai des despre tați?
(foto: Andrei Gîndac)