Între pierdere și memorie (I) - Bunicu doarme la Premiile Gopo, 2026

Cum îți iei un ultim rămas-bun de la o persoană foarte dragă? La această întrebare încearcă să răspundă regizorul Matei Branea în scurtmetrajul animat Bunicu doarme, nominalizat la Premiile Gopo, 2026. Tânăra Alma, confruntată cu faptul că bunicul ei nu se mai trezește din somn îl ia pe ascuns pe acesta într-o călătorie finală, plină de chicote și momente hazlii. Filmul sugerează că pierderea nu trebuie privit exclusiv ca un eveniment sumbru, ci poate deveni o celebrare inocentă a vieții trăite. Privit prin ochii micuței protagoniste, voiajul lor prin diferite locuri ale orașului (marginea heleșteului, parcul de distracții) capătă aerul unor revederi, ca o întoarcere discretă la zilele de odinioară. În același timp, aceste opriri funcționează ca un ritual de trecere pentru Alma, marcând desprinderea de prezența bunicului și începutul unei maturizări tăcute.

Momentele zglobii se destramă atunci când Alma înțelege cu adevărat ce înseamnă dispariția bunicului său. În acest punct, regizorul Matei Branea alege să redea transformarea într-o manieră la fel de candidă și inventivă. Alunecarea bunicului de pe deal nu reprezintă doar ruptura din conștiința fetei, ci conturează și spațiul necesar pentru ca aceasta să poată procesa pierderea. Emoția nou descoperită este înfățișată sub forma unei ploi întunecate, sugerând că durerea există și se manifestă cu intensitate. Totuși, progresia este urmată de cea mai puternică secvență a filmului: momentul de patinaj dintre Alma și bunicul ei. Menționat încă de la începutul filmului ca fost campion la patinaj, bunicul revine aici într-o ipostază idealizată, iar întâlnirea devine etapa în care Alma își imprimă imaginea esențială. Este ultima amintire pe care și-o creionează despre el. Un duet al afecțiunii. O coregrafie a desprinderii, în care tristețea se transformă, fără a dispărea complet.

Animația este un element esențial în construirea atmosferei ingenue. Deși nu sunt lipsite de detalii, cadrele lasă loc imaginației, contururile incomplete invitând privitorul să-și completeze singur spațiul narativ. Stilizarea personajelor, cu proporții ușor imprecise, le conferă o aură apropiată de banda desenată și atenuează greutatea temei abordate. Cu toate acestea, expresivitatea Almei este suficient de nuanțată încât să depășească simplul registru ludic. La nivel sonor, filmul își păstrează aceeași economie de mijloace: muzica intervine o singură dată, în secvența de patinaj, unde linia de vioară intensifică emoția și susține momentul de eliberare.

Dar poate că tot ceea ce am văzut există doar în mintea Almei, ca un mecanism prin care încearcă să dea sens unei pierderi pe care încă nu o înțelege pe deplin. Rămâne la latitudinea fiecărui spectator să decidă. Un rămas-bun poate fi la fel de personal și de emoționant, fără a fi neapărat tragic, ci privit cu umanitate și chiar cu o undă de umor. În acest sens, Bunicu doarme reușește să surprindă cu delicatețe complexitatea unui astfel de moment.

Citiți partea a doua a acestui articol (În Seara de Moș Nicolae) aici și partea a treia (Kobza) aici.