Între pierdere și memorie (III) - Kobza la Premiile Gopo, 2026

Amplasat într-o realitate steampunk paralelă, inspirată de România începutului de secol XX, scurtmetrajul animat Kobza al Laurei Pop, nominalizat la Premiile Gopo 2026, se construiește în jurul unui bătrân care își asumă misiunea de a sustrage și colecta amintirile neplăcute ale oamenilor pe viniluri, pentru a-i feri de suferințele pe care acestea le-ar putea provoca. Folosindu-se de cobza sa, el transformă traumele trecutului în muzică, înregistrată pe numeroasele discuri pe care le adăpostește în atelierul său. Însă unele rememorări sunt prea puternice pentru a fi ținute în frâu și ajung să se dezlănțuie. Dincolo de tema evocării durerii și a pierderii, filmul explorează cele mai intime cotloane ale sufletului și minții umane - acea dimensiune fundamentală care ne definește ca oameni. Odată eliminate aceste componente, nu rămân decât carcase zâmbitoare și goale, suferința fiind o experiență definitorie și inevitabilă. Eliminarea ei echivalează, în fond, cu însăși anularea existenței umane.

Momentul în care amintirile scapă de sub control scoate la iveală faptul că întreaga preocupare a bătrânului ascunde o istorie mult mai sumbră, care îl implică în mod direct. Un experiment nereușit provoacă un incendiu în urma căruia mai multe persoane își pierd viața, inclusiv fiul său, eveniment ce duce la destrămarea familiei. Astfel, intențiile protagonistului devin profund ambigue. Pe de o parte, gesturile sale pot fi interpretate ca o încercare de a alina suferința celor care au pierdut persoane dragi, oferindu-le o formă de eliberare prin intermediul muzicii. Pe de altă parte, ele pot fi citite și ca o modalitate de a eluda consecințele morale și sociale ale propriilor acțiuni. Nu însă dintr-o lipsă de asumare, ci mai degrabă dintr-o vină mistuitoare, generată atât de pierderea personală, cât și de responsabilitatea față de tragedia celorlalți.

Pe lângă rolul fundamental în construirea atmosferei, muzica ocupă un loc central și din punct de vedere tematic, devenind un canal prin care amintirile circulă, îi "reposedează" pe oameni și se manifestă. Alegerea cobzei ca instrument prin care aceste fragmente ale trecutului sunt capturate este deosebit de inspirată, datorită melancoliei intrinseci a timbrului său, care amplifică și dublează emoțiile uitate, iar apoi redobândite ale personajelor. În acest sens, muzica ajunge să reprezinte însăși însuflețirea pe care oamenii au pierdut-o. Înainte de a fi cuprinși de ea, aceștia sunt, în mare parte, statici, aproape mecanizați, prinși în gesturi repetitive. La nivel vizual, această stare este susținută de o paletă cromatică dominată de tonuri închise și sobre, în contrast cu amintirile, care se disting printr-o nuanță aurie. Această opoziție sugerează esențialitatea memoriei, a cărei absență reduce lumea la o existență ternă, aproape monocromă.

Kobza este, în cele din urmă, un film despre felul în care suferința modelează individul. Mecanismul de colectare și arhivare a amintirilor sugerează că durerea nu poate fi izolată fără a afecta echilibrul interior, iar muzica devine mai mult decât un refugiu: este mediul prin care trecutul revine și destabilizează un sistem deja fragil.

Citiți prima parte a acestui articol (Bunicu doarme) aici și partea a doua (În Seara de Moș Nicolae) aici.