"Mi-e silă.". 1907. Se naște Mihail Sebastian.
1906. Prefectul Văsescu intuiește deja "Holocaustul românesc". 1907. "Plângerea țăranilor este justă și este de dorit ca domnii arendași să o îndeplinească. Ei sunt vinovați și numai ei pot remedia la asemenea stare de lucruri. Ba din contră, e de prevăzut că la primăvară arendașii nevoind a da pămînturi la locuitori, acești din urmă le vor lua singuri și prin acest mijloc vor provoca o stare de lucruri îngrijorătoare pentru viitor. Din nenorocire, administrația, din cauza insuficienței legei, nu va putea preveni asemenea dezordine" scrie el Ministerului de Interne. 1907. Răscoala țăranilor. O răscoală în totalitate țărănească, prin care oamenii care munceau pământul, exploatați de arendași, și-au cerut drepturile cu furci și topoare. Sau "Răscoala de la 1907 - scrie istoricul Ștefan Cervatiuc - din județul Botoșani, așa cum o arată documentele vremii, a fost una antievreiască. Nu aveau nimic cu Guvernul sau cu boierii pământeni. Au fost moșii ale boierilor români apărate de răsculați. Revolta a fost îndreptată împotriva arendașilor evrei.". Sau tensiuni mustind a inevitabilă erupere, erupere sângeroasă, erupere grotescă; politic trădător, politic îndoielnic, promisiuni goale, manipulare în masă, inegalitate, nedreptate, nedreptate, nedreptate. Sau istoria curge în prezent. Oi fi scris despre ieri, oi fi scris despre azi - n-am scris despre mâine. 1907, Răscoala țărănească. 2026, Răscoala, la Reactor de creație și experiment.
Cedez voit înaintea entuziasmului meu pueril și-i dau înainte cu formulări lacrimogene și cuvinte care nu sunt, ele par, dar nu sunt mari. În vremuri tulburi-tulburi, global, economic, cultural, mai cu seamă economic-cultural, niște oameni au răzbit numai cu și prin credința în ceea ce fac și dragostea cu care fac. Și-așa avem acum, 8, 9 și 10 mai 2026, un al doilea showcase de spectacole proaspăt scoase din cuptorul clujean, cărora li s-alătură două zile de conferințe, de explorare a celor mai diverse Spații de cercetare. Adică metode, platforme și cadre de cercetare, în care aceiași "niște oameni" știu - și-o simt drept datorie - că trebuie să (se) investească. E-o intuiție catalizatoare. Or ei sunt printre foarte puținii care-au reușit să se ridice deasupra unui burnout mai mult decât sesizabil care-a acaparat peisajul nostru artistic. Și rezistă acolo sus, în vremuri tulburi-tulburi. Deschide showcase-ul Răscoala, care-a avut premiera pe 15 martie 2026 (cedez voit și capriciului de-a spune că împărțim aniversarea, eu și spectacolul, pe care l-am simțit realmente ca pe-un cadou). Nimeni nu ne-a zis la școală că Titu Herdelea cânta așa bine.
La cea de-a șasea colaborare dintre dramaturga Alexa Băcanu și regizorul Dragoș Alexandru Mușoiu, apare cu un cameo Liviu Rebreanu - acum mai curând simt să-l numesc vizionar, și nu scriitor -, cu romanul său, Răscoala. Pe care Boros Csaba, Danaga și Radu Dogaru l-au ritmat, echipa-ntreagă - pregătită (vocal) de Adonis Tanța și (muzical) de Renata Burcă - l-a cântat, iar Alexa și Dragoș l-au adaptat și l-au turat până-ntr-un climax electrizant și răscolitor (ha!) al unui azi-oglindă, care, în jocul lor cu firul cronologic, atât de fin, de smart și de antrenant, se topește la loc în povestea secolului trecut. Pornim la drum, ca în (/ la) carte, tot prin ochii naratori ai lui Titu Herdelea (Adonis Tanța), o prezență-punte, permanentă, omniscientă și neutralizatoare. Ajungem la capăt de linie tot cu glasul incomod până la bici al lui Titu Herdelea. "Doar teroriștii se schimbă". Despre glasul lui Adonis însă - toate s-au spus deja. La fel și despre ingeniozitatea deopotrivă cauză și efect ale funcționalității mereu surprinzătoare - deși devenite indeniabil trademark - a scenografiilor lui Mihai Păcurar (asistență scenografie: Alexandra Conțiu). O scară efectivă de pe care mai-marii sunt scuturați, coborâți și atacați. În fundal, o ramă ce-ncadrează proiecțiile-frescă și pe boierii și țăranii ce singuri se pictează, pozând în tablouri istorice - până când guvernul se prăbușește (doar am zis că scriu despre azi), odată cu sistemul. Sistemul video. Răscoala se întâmplă acum - proiecțiile se sting; în fundal, o ramă ce mai încadrează doar o pânză albă, drapel alb, semn de armistițiu, de negocieri; drapel alb deja smuls, deja căzut. Răscoala se întâmplă acum. Distruse sunt și monitoarele, pe care - că de la funcționalitate am plecat - până la revoluție fusese proiectată (și absolut delicios ilustrată de Lucia Mărneanu) legenda (atât de necesară a) personajelor. Interșanjabile; versatilitatea la comandă e-aici liant și metronom: de la țărani la primari (nume noi, promițătoare în Răscoala, și cu voci atât! de! bune!; aici, Rita Sigmond), plutonieri (Ákos Kerekes), amanți pseudo-intelectuali și învățători (Victor Muntean), prim-miniștri, agresori și fii de arendași (Imecs-Magdó Levente), și prefecți (dor mi-a fost de Alexandra Caras). Scriu rândurile astea și discul mental care-mi cântă permanent în fundal se blochează ba la vocea Paulei Maria Seichei, ba la doina lui Radu Dogaru (nu mă ajutați să-l repar, insist). Cine-aș fi putut să fiu... Cine-aș fi putut să fiu... Cine-aș fi putut să fiu... dacă eram bogat... Ei bine.
Sistemul de coordonate patriarhale. Una bucată axă a norocului familiei în care-ajungi să te naști. Una bucată axă a vinei de-a ajunge să te naști femeie. Și asta, copii, este o parabolă! Aici, de la cântul disperat și neputincios al Gherghinei (Ana Rednic), violată și lăsată gravidă de Aristide, până la moșiereasa, pe-degete-învârtitoarea Nadina (Calița Nantu), aici, pe scenă, între cele două planuri paralele care-și răspund peste gardul social, este o parabolă! Orbitează toți în jurul Soarelui Nadina, în rochia ei albă, strălucitoare printre hainele în nuanțe terne, pământii, ale țăranilor cu chipurile terne de atâta lucrat, dorit și implorat pământ. Orbesc toți în jurul Soarelui Nadina, în rochia ei albă, strălucitoare, însă pătată de-adulter și de minciună. Orbește soțul Soarelui, Grigore (emoționante nuanțele pe care Szilárd Gáspár-Barra le dă naivității), în fața farmecului femeii, în fața adevărului, în fața problemelor reale ale țăranilor, pe care credea că le înțelege. Nu orbește și nu se topește niciodată socrul Soarelui, glacialul Miron Iuga, în care Doru Taloș pășește cu o greutate și-o gravitate amuțitoare, decupându-se pregnant în ritm și joc. E lentoarea, e privirea. Ah, privirea...
Când, în răzbunare, personajul lui devine-un zmeu din Greuceanu și fură Soarele, când personajul lui o agresează și-o omoară pe Nadina, privirea lui Cătălin Filip, chipul lui pur și simplu transfigurat - și acum fac legături primejdioase cu speranța că cine n-a văzut încă Răscoala va recunoaște, în cele ce voi spune, senzația, căci nu aș putea descrie nicicum altfel - au avut în și pentru mine efectul gastric pe care numai prima apariție în Twin Peaks a lui Bob a mai avut-o. Răscoala se întâmplă acum, și nimic din haosul zbierat, nimic din sângele luminilor lui Cătălin Filip și Alex Maftei, nimic din măcelul simulat și coregrafiat de Sergiu Diță, nimic din spectacolul ăsta care nu ocolește adevărul, care nu ocolește decât tezismul, nimic nu e strident până la gene și-n urechi. Nu, Răscoala trece, pătrunde, străbate, răscoala se întâmplă acum, neverosimil parcă în sălița cât toracele, răscoala se întâmplă în fiecare, direct în torace. Nu e o secundă de neadevăr în tot jocul, în toate cele două ore și jumătate care par, da, ele par neadevărate.
"- D-voastră nu cunoașteți țăranul romîn, dacă vorbiți așa! Ori îl cunoașteți din cărți și din discursuri, și atunci e mai trist, fiindcă vi-l închipuiți martir, cînd în realitate e numai rău și prost și leneș!". Așa începe romanul lui Rebreanu. Români care se iubesc numai pe ei înșiși, pe ei, pe români, "nu pe romi, maghiari și nemți, nu pe evrei, catolici și protestanți, nu pe homosexuali". Așa trece Titu-Adonis răscoala în condică. Păi n-a zis Isus "iubește-te pe tine ca pe tine însuți"? Și continuă așa: "- Un lucru rămâne indiscutabil: că noi toți, dar absolut toți trăim de pe urma trudei acestui țăran, așa prost și leneș și rău cum îl categorisești d-ta!". N-am inventat acum segregarea socială. Nici n-am reinventat-o. "Doar teroriștii se schimbă". Prăpăstiile am continuat să le scurmăm, puterea (ne) joacă la fel de docil după aceleași reguli ale încălcării, unde nu-i cap, vai de picioare și noi, aici, de jos, noi cu toții o simțim, o simțim la genunchi - vine ploaia.
Am scris despre mâine. "Era o lume aici..."
(foto: Roland Váczi)