Femininul ei e etern și eterne și inepuizabile sunt demistificarea, de-prejudecarea și de-devalorizarea acestui feminin marginalizat, cu depresiile lui postnatale, cu singurătatea lui în cuplu, cu misoginia care-a inundat și-a pătruns și-n interior. În corporalitatea din care și-a făcut semnătură și prospectare estetică îl cercetează și-l contorsionează. În sinceritate și pluri-pluriperspectivism îl umanizează și ne-nduioșează. E regizoarea Leta Popescu. Și alături de foarte-tânăra regizoare Diana Mihalașcu a asamblat într-un scenariu textele a opt autori (Ovidiu Cioclov, Doina Gecse-Borgovan, Katia Nanu, Maria Orban, Oana Paler, Laura Stanciu, Livia Stoica, Dana Voicu) și tot alături de Diana l-a montat, în septembrie 2025, pe scena Reactorului. Dublu nominalizat la UNITER în 2026 - pentru Cel mai bun text dramatic românesc montat în premieră absolută și Cel mai bun debut (bravo!, bravo!, bravo!, Maria Elena Morar) -, Lalele, păsări și beton continuă cel de-al doilea showcase powered by Reactor de creație și experiment din Cluj.
Blocuri de BCA și lenjerii nud. Apoi o biserică miniaturală, o pasăre și niște pungi-artificii. Aceasta și atâta e scenografia (semnată de Bogdan Spătaru) unuia dintre cele mai vizuale spectacole pe care le-am... văzut. Un spectacol interior, un puzzle de monoloage interioare, un proiectant urban în interior, în imaginația fiecărui om din public. Profund vizual textul jumătate poezie - jumătate cameră de luat vederi în cotlonul unui oraș nenumit. Profund vizual jocul, în grafismele unor actrițe fantastice, în plasticitatea lor de plastilină când se modelează și remodelează la secundă, din bebeluși în casierițe de vârsta a doua, din bătrâne în ferestre atotvăzătoare, din educatoare în șobolani care descoperă retragerea ca formă de contracepție, în păsări, semafoare, "mazăre, varză, viezure, zimbru". În lenjeriile nud devin ele înseși pânze albe. Din blocurile de BCA e construit Blocul, tipic, universal, blocul absolut, al nostru, al tuturor, cu vecinii și poveștile lor, pe care le cunoaștem și fără să le fi auzit, pe care le trăim, le ocolim și le purtăm cu (în) noi peste tot. Blocurile de BCA sunt blocurile cartierului-lume, a cărui panoramă prinde acum viață.
Maria-naiva-drogata-dracului (Andrada Balea) stă cu prietenul ei, Dumnezeu, în singura casă rămasă-n picioare pe-această Strada Speranței la un nou prilej de bârfă. Vecina ei, Olimpia (Ana Maria Marin), face gogoși pentru Loredana (Maria Elena Morar); face ultimele gogoși pentru Loredana, care va fi curând înlocuită la muncă de-un robot. Tehnologia va frânge o prietenie lungă și arhaică, pe parcursul căreia nici n-au apucat să facă schimb de numere de telefon. Când nu e invidiata - fiindcă măritata - Teodora, Alexandra Caras e Alina, mama unei fetițe de cinci luni (Maria Elena Morar), sora unui îndreptar de maternitate și viață sănătoasă (Andrada Balea), nora unui glas domol de șmirghel (Ana Maria Marin), soția lăsată singură în țară de-acela care avea loc de muncă și-aici, avea, dar unde e timpul pentru el? Unde deconectarea? Cât să mai reziste grijilor de tată? Zi-le, Ana Maria, Of, of... câte griji are o mamă... Alina l-apucă pe Dumnezeul Mariei de-un picior și iese singură din casă, pentru prima oară în chinuitor de multe luni. Chemarea rochiței roșii de la H&M o smulge de lângă raftul fără ardei iuți al magazinului Irinei (Maria Elena Morar), și cât ea e-n transa mallului și-n beția de a-și simți în sfârșit brațele libere, undeva, într-o școală, într-o clasă, învățătoarei Alisa (Andrada Balea) îi sună telefonul. Sonerie personalizată, Goran Bregović, o sună tatăl ei, sârb. Sonerie personalizată, actrițele noastre-cor, Ej, sa o Roma, babo, babo / Sa o Roma, o daje / Sa o Roma, babo, babo - așa sună telefonul Alisei, la câteva secunde după ce fusese martoră la batjocura îndurată de Sara. Singura ei elevă romă.
Doamna Vernescu (Ana Maria Marin) și Alina nu se cunosc, dar mănâncă împreună înghețată în ultimele lor clipe de viață. O adolescentă se aruncă de la etajul zece. Doamna Vernescu e călcată de mașină. Alina iese brusc din transă și, când realizează pentru cât timp și-a lăsat fetița în grija unor oameni care-acum probabil o caută disperați, înlemnește. Pe stradă. Alina e călcată și ea de mașină. Rochia i se ridică până la coate, "Mor și mi se vede celulita". Se face liniște. După atâta timp, liniște. Pentru atâta timp, liniște. Doar pasărea supraviețuiește. Curând, strada se va umple de flori și lumânări, într-o săptămână va fi 8 martie, moartea lor va deveni sacrificiu, se vor fi jertfit pentru-a deveni prilejul unora de-a vorbi cu înflăcărare despre femeie și destinul ei nedrept și tragic. "84 de lalele". România, 2025 - 66 de femicide. Dar cartierul clocotește, încă, de viață! Și simțurile clocotesc, încă, în moș Marcu și bătrâna Smaranda (Andrada Balea)! Care-ar fi trebuit să aibă și în această seară o întâlnire clandestină, sub clar de lună și privirile vecinei (Alexandra Caras). Dar Marcu se emoționează când îi face Smarandei cadou un buchet de crini și i se oprește inima.
Leta Popescu scrie într-un interviu: Ce mi-am propus a fost să lucrez cu actrițele. Sunt patru actrițe foarte bune. Trag de ele ca un copil de o gumă de mestecat când nu îl vede nimeni. Vreau ca oamenii să plece din sală și să zică: "Ce actrițe are Reactorul! Excelente!". Ce actrițe are Reactorul! Excelente! Atât de diferite - cu precădere în nuanțele de umor -, distincte, primitoare cu noi toți în universul lor personal. Și totuși - atât de elastice. Cameleonice și ludice. Omogene; potrivirea lor pare întâmplare și mișcare browniană, ca să se resimtă, apoi, milimetric calibrată. E o senzație de tot, de întreg, de fără rest - și fără pereche. Iar lejeritatea cu care Alexandra, Maria, Andrada și Ana Maria trec prin nenumăratele forme și personaje e de ordin fantasmagoric. În spațiul-cutie de chibrituri al Reactorului, unde, prin urmare, toată scena e-așezată sub lupă, nu le vezi și nu le simți efortul, nici fizic, nici vocal, nici echilibristic, îl intuiești doar, te uiți la ele - ia-l de unde nu-i!
Hipnoza muzicală de care se face "vinovat" Radu Dogaru e-acum amplificată. Sărut, femeie, mâna ta ne cântă Ana Maria, la concertul lui Fuego n-am apucat s-ajungem, sângele e deja uscat pe afiș și e deja acoperit - de chipul lui Dan Puric. Sărut, femeie ne cântă Ana Maria. Femeie... femeie... la nesfârșit femeie..., cât bisericuța teleghidată se tot lovește de Alina, și de Teodora, și de pasăre, și de Alexandra Caras, și de orice mamă, și de orice femeie, și de toate femeile. Lovite din toate părțile de toate formele de control. E panorama orașului ei, și-al ei, și-al meu, și-al tău, e panorama pauzelor nepermise mamelor și-a tristeților acelora care le știu pe toate. E panorama metehnelor autohtone și patriarhale. E, mai ales, singurătate. E Lalele, păsări și beton. La Reactor.
(foto: Ioana Groza Pop / Reactor)