9 dintre cei 13 membri ai distribuției Răscoalei (premieră Reactor martie 2025, musical pe un text scris de Alexa Băcanu pornind de la romanul omonim publicat de Liviu Rebreanu în 1932) joacă (și) roluri de țărani: Radu Dogaru, Alexandra Caras, Victor Muntean, Ákos Kerekes, Levente Imecs-Magdó, Rita Sigmond, Ana Rednic, Cătălin Filip, Paula Maria Seichei. În partea a doua a spectacolului, cei 9 părăsesc clasicul spațiu de joc al micuț-formidabilului teatru din Petöfi Sándor 4 și iau cu asalt întreaga încăpere. Individualitățile se topesc într-un personaj colectiv devastator. Sunt peste tot, trupurile lor, într-o dinamică de super-producție hollywoodiană înscenată într-o casă fără etaj dintr-un cartier clujean liniștit, nasc formidabile turbioane de aer, vocile lor ating note dintre cele mai înalte, cuvintele lor izbesc creierii spectatorilor și provoacă explozii cosmice. E momentul când răscoala izbucnește, când revolta dă în pârg, când tot ce s-a acumulat, dramaturgic & istoric, dă pe afară și rade tot ce prinde în cale.
Începutul e blând, aproape clasic. Prima adaptare a unui roman canonic înscenată în cei 12 ani de Reactor de până acum, cel de-al doilea musical din portofoliul teatrului (realizat, ca și Visul, în 2022, de binomul Alexa Băcanu - text & Dragoș Mușoiu - regie) și, probabil, cel mai amplu & complex proiect din istoria celui mai important teatru independent din România momentului (alături de Replika bucureșteană), ni-l introduce pe Adonis Tanța în rolul naratorului Titu Herdelea, un june ardelean cu vise de mărire bucureșteană, martor și povestitor al teribilelor evenimente din 1907 pe care Rebreanu le așază în roman 25 de ani mai târziu, într-o vreme când temperatura epocii anunța grozăvii încă mai distrugătoare.
Mihai Păcurar (scenografie, asistat de Alexandra Conțiu) așază o ramă neagră între public și scenă. Prin acea ramă vedem primul act / lumea veche. Aproape de final, când totul se va fi distrus, boierul suprem (Miron Iuga al lui Doru Taloș) va fi surprins de țărani încercând să refacă acel cadru metalic căzut la podea, să-i strângă șuruburile și să-l reînalțe în dulcele stil clasic.
La stânga ramei-cadru, pe un ecran înălțat, spectatorii sunt invitați să-și monteze propriul spectacol, mixând, după propria poftă, acțiunea live din primul act cu ilustrațiile Luciei Mărneanu care funcționează deopotrivă ca legendă foto-video și comentariu în cheie lejer satirică (în partea secundă, monitorul va afișa o imagine în cioburi, devenind un ecran spart și abandonat). Am spus legendă foto-video pentru că multe din cadrele din partea întâi a Răscoalei sunt fotografice. Încă mai precis, Dragoș Mușoiu imaginează, cu ajutorul luminilor calde și umbrelor create de luminile powered by Cătălin Filip și Alex Maftei, o suită de tablouri desprinse parcă dintr-o expoziție a Belle Époque.
Pentru că, da, despre Belle Époque e vorba în vremurile puse în scenă, despre evul mult evocat și admirat, despre nașterea României moderne, despre devenirea întru modernizare a marilor orașe unde își dau mâna aristocrația boierilor latifundiari și burghezia în formare, despre democrație, partide istorice și Parlament, despre bulevarde, petreceri, presă, intelectualitate și așa mai departe. Dramatizarea Alexei Băcanu decupează cu inteligență din romanul lui Rebreanu vignete înfățișând această frescă social-politică citadin, iar Mușoiu creează, pe baza unui montaj alert și isteț, deloc didactic și adesea mustind de un umor rău prevestitor, antiteza vizuală dintre ce are, și are, și tot are orașul și ce n-are, și tot n-are, și încă n-are satul, dintre noii învingători și eternii învinși.
În spatele evocatului cadru, undeva în adâncul scenei, un fel de cortină albă de formă dodecaedrică slujește ca ecran pe care sunt proiectate imagini ce accentuează picturalitatea Răscoalei. Când n-au replică, personajele îngheață în felurite ipostaze, dublând complementând clasica dinamică teatrală cu o suită de imagini-diapozitiv. Nu pot sublinia suficient de apăsat prea-plinul de mijloace care creează universul vizual al acestui spectacol de o bogăție artistică uluitoare! În actul secund, cortina-ecran e sfâșiată, proiecțiile video dispar, luminile sunt reci, vizita la muzeu / petrecerea s-a sfârșit, realitatea izbește din plin și nu mai rămâne nimic cald / glamouros în dânsa.
Coregrafia lui Sergiu Diță are o puternică funcție narativă, marcând nu doar derularea concretă a evenimentelor, dar și reușind să completeze comentariul social-politic al producției. E ceva de desen animat reprodus de pe un video-recorder care se tot blochează în felul în care se mișcă actorii în partea întâi. E ceva de blockbuster istoric cu tușe ultra-noir în fuga atent controlată și gesturile care nasc scene care reproduc violența în partea secundă.
Și încă n-am spus nici o vorbă despre muzică! De fapt, muzica e cvasi-imposibil de desprins din curgerea organică a acestui formidabil spectacol. Compozițiile lui Csaba Boros (pentru Actul 1) și Danaga (pentru Actul 2) sunt la fel de dramaturgice precum textul Alexei. Și asta e deopotrivă meritul compozitorilor și al actrițelor & actorilor. Răscoala se așază, pentru trupa & spiritul Reactor, în siajul Visului și urcă la nivelul următor. Renata Burcă (pregătire muzicală) și Adonis Tanța (pregătire vocală) îi aduc pe cei 13 protagoniști (Adonis included) la un nivel de performanță muzical-coregrafic-actoricească rarisim văzut pe scenele din România. Bonus: felul uau în care se aude spectacolul (sunet: Cătălin Filip și Alex Maftei, sonorizare: Radu Boancă).
***
În rolul boierului-tată / șef, Miron Iuga, Doru Taloș e singurul căruia Mușoiu & Alexa i-au rezervat replici în proză. Poate pentru a sublinia mai convingător contradicția dintre acest reprezentant sever al conservatorismului, vizitat de pulsiuni extremiste, și istoria în mișcare din preajma. Actorul face un nou rol negativ memorabil (după cel copleșitor din Visul). Cu alură căutat statuară și un tors perfect vertical căutând mereu să sublinieze relațiile de putere, omul (mă rog) lui Taloș rostește fraze care construiesc convingător un fel de a gândi și a exista care a construit și a perpetuat o lume. Iuga senior este egal cu sine și cu mediul (pe) care l-a creat, de la care nu abdică și pe care nu înțelege să-l amendeze în vreun fel.
În jurul lui, roiesc familia, angajații și autoritățile locale: fiul Grigore (Szilárd Gáspár-Barra), nora (/amanta?) Nadina (Calița Nantu), arendașul (Levente Imecs-Magdó), primarul (Rita Sigmond) și așa mai departe. În jurul celor de rangul lui, roiesc politicienii de la Capitală / veniți din Capitală: prefectul (Alexandra Caras), prim-miniștri (foști sau actuali, sărutându-se pe gură, într-un moment antologic ce evocă faimosul mural berlinez înfățișând schimbul de salive dintre Brejnev și Honecker), parlamentari rostind discursuri profund populiste, mustind de marile teme ale extremei drepte. Într-un anume moment, poate singurul în care își pierde, cvasi-imperceptibil, cumpătul, tătucul lui Taloș aruncă brațul drept în aer cu aplombul & tupeul unui Musk avant la lettre.
Dramatizarea (era să scriu ecranizarea; de altfel, uneori, mi l-am închipuit pe Doru Taloș coborând de pe ecran, dintr-un film românesc de epocă realizat prin anii '70 ai secolului trecut) Alexei Băcanu nu se concentrează doar pe chestiunile sociale și politice, pe frescele citadinului și ruralului anilor '20 (vă las să inserați din care secol). Nadina Căliței Nantu stârnește poftele tuturor bărbaților și unește clasele și rangurile. Soțul gelos și încornorat, amantul Raul (Victor Muntean) discret și mereu prezent, socrul ce nu pare deloc dezinteresat și țăranul, Petre Petre, cel pe care Radu Dogaru îl transformă într-un personaj de un tragism, deopotrivă social și erotic, cu totul memorabil. În cea mai violentă (din punct de vedere sentimental), adâncă și puternică scenă a spectacolului, Radu cântă colosal o doină compusă de el însuși în care adună tot nenorocul celor lipsiți de șanse și toată pasiunea devastatoare, de o carnalitate tulburătoare, pentru femeia de care îl despart mai multe Everesturi. E ceva din Domnișoara Iulia, e ceva din Lopahin, e ceva din Ion și e ceva profund personal în această scenă-monument!
În cea mai picturală dintre scene, undeva la balamaua dintre acte, Mușoiu & Băcanu aleg să insereze un moment care va prevesti, vizual, finalul. Într-un fel, e momentul-emblemă al producției, afișul vivant (mă rog, viața se cam duce) din miezul acțiunii. Apoi, cum am descris mai sus, rama cade, monitorul se strică, pânza dodecaedrică e sfâșiată, lumina reflectoarelor se răcește și realitatea ne dă cu capul de toți pereții.
Explozia de violență pornește de la răzbunarea unui act barbar. Un viol, cel comis de feciorul de boier, Aristide (Ákos Kerekes), asupra fetei în casă, Gherghina (Ana Rednic), cheamă un alt viol, cel asupra boieroaicei Nadina. E doar începutul. Violul conduce la crimă (privirea incendiară a lui Cătălin Filip arde!), mulțimea nu mai poate fi ținută în frâu, capetele vechii lumi cad unul după altul, orice urmă de umanitate dispare.
E momentul când Adonis Tanța face un pas în lateralul personajului său și rostește câteva dintre faimoasele vorbe pro-legionare ale lui Mircea Eliade. E momentul când Alexa unește lumea lui Rebreanu cu cea în care trăiește Georgescu. E momentul când iresponsabilitatea discursului public interbelic se unește cu cea a vorbelor net-ului & tv-ului la zi. E momentul când nu mai asistăm la o istorie de demult, ci la o seamă de întâmplări de azi. E momentul când putem lesne trasa linii drepte între inegalitățile ce mocneau în umbra Belle Époque de final de secol 19 & început de secol 20 (cvasi-ignorate de cărțile de istorie) și inegalitățile pe care ne facem că nu le vedem azi, orbiți de dezvoltarea marilor urbe mai mult sau mai puțin smart. E momentul când putem înțelege cum discursul politic profund populist conjugă aceleași verbe, declină aceleași substantive în Parlamentul de atunci și de acum. E momentul când putem lesne deduce ce pot naște în fapt vorbele aruncate cu iresponsabilitate de intelectualii nației.
Striviți de istorie, batjocoriți & manipulați de conducători, ignorați de semenii lor mai băftoși, oamenii au recurs, uneori, în istorie la gesturi de o brutalitate nemaivăzută (pentru curioși, merită cercetat cursul evenimentelor din revoluția română din 1989, secțiunea Cugir). Când nimic bun nu pare a mai veni, când foamea și neajunsurile amenință să îngroape totul, when nothing else matters, totul e cu putință.
(foto: Roland Váczi)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 8 mai 2028 @ Reactor Reactor de creație și experiment, în prima seară a celui de-al doilea Showcase organizat de teatrul independent clujean)