Montarea construită de regizorul Bobi Pricop, la Teatrul Național "Marin Sorescu" din Craiova, propune o reinterpretare originală, surprinzătoare și profund contemporană a acestui text fundamental al teatrului absurdului. Departe însă de a se limita la lectura clasică a piesei ca alegorie a totalitarismului și a abuzului de putere exercitat prin limbaj, spectacolul explorează dimensiunea intimă a violenței familiale. Viziunea regizorală se remarcă prin capacitatea de a transforma absurdul ionescian într-o experiență profund emoțională. Profesorul nu mai apare ca figură a autorității intelectuale care își domină victima printr-un discurs aberant, ci devine reprezentantul unui mecanism de control învățat și perpetuat în interiorul familiei. Lecția nu este doar un exercițiu de putere, ci o traumă repetată obsesiv, în speranța iluzorie că va produce, în cele din urmă, un efect benefic. Astfel, spectacolul mută accentul de pe critica politică pe analiza relațiilor toxice și a violenței normalizate. Dincolo de comedia absurdă, Lecția lui Bobi Pricop devine o reflecție asupra terorii exercitate prin educație, limbaj și autoritate, demonstrând cum violența se poate ascunde sub aparența cunoașterii și a pedagogiei, iar orice profesor, care a avut vreodată tentația să-și strângă de gât elevul greoi în înțelegere, va fi pus pe gânduri la vederea acestei variante a Lecției.
În conceptul scenografic inedit al Oanei Micu publicul este introdus într-un univers aparent ludic, dominat de culori vii și de o estetică ce amintește de copilărie, de cărțile pop-up în care anumite figuri ies în relief din pagină sau cărțile interactive cu clapete, care au și părți mobile. Elementele de decor care se deplasează pe șine contribuie decisiv la construirea unei ambivalențe: decorul este în același timp vesel, primitor, dar și amenințător, sugerând felul în care afecțiunea și agresivitatea pot coexista în cadrul relațiilor familiale. Tensiunea constantă crește gradual, fiind dublată de elementele de decor care o anunță, o pregătesc prin imagini cu multiple conotații simbolice - scorpioni, flăcări, valuri, șuvoaie de sânge - transformând scena-cub într-un teritoriu al manipulării, al fricii. Atmosfera spectacolului este dimensionată și potențată și prin eclerajul care accentuează stările personajelor și momentele de maximă intensitate dramatică. Universul sonor și mișcarea scenică, semnate de Eduard Gabia, completează mijloacele de expresie regizorală, susținând dinamica spectacolului, intensificându-i impactul emoțional asupra spectatorilor.
Eleva se dovedește a fi bună la adunare, dar incapabilă la scădere. Or, scăderea este foarte importantă, îi spune Profesorul: "Nu trebuie doar să integrați. Mai trebuie și să dezintegrați." Operația scăderii echivalează cu dezintegrarea, făcând trimiteri și la civilizația capabilă să se autodistrugă prin progres. În drama comică, Eleva deși cunoaște bine cele patru anotimpuri, fiind incapabilă să rezolve elementarele operații aritmetice va trebui să renunțe la "doctoratul total", pentru care se pregătea, mulțumindu-se doar cu "doctoratul parțial". În lecția de filologie, excelent realizată într-un minuscul teatru de marionete, în care sugestiv se află celelalte eleve-victime ale Profesorului, întruchipate de păpuși (un alt concept original al montării), este păstrat principiul aritmetic al egalității, aplicat tuturor limbilor neo-spaniole. Toate limbile sunt de fapt aceeași limbă, fiind diferite, în mod paradoxal, tocmai pentru că rămân identice. Limbile sunt sucite și învârtite cu voluptate și pricepere de către Profesor, cu efectele comice cele mai neașteptate, într-un registru foarte larg, care merge de la umorul inocent și gratuit până la umorul cel mai negru. Diferența dintre limbi poate fi totuși realizată numai de către oamenii instruiți, oamenii neinstruiți, spune Profesorul, cred că vorbesc o limbă, când de fapt vorbesc o alta, care este însă identică cu cea pe care o vorbesc. Pe parcursul lecției, durerea de dinți a Elevei devine tot mai chinuitoare, timp în care Profesorul este din ce în ce mai iritat, până când ajunge să folosească un cuțit imaginar, iar înfruntarea pare reciprocă, la început. Limbajul devine astfel un instrument de seducție criminală sadică, un mod de a pregăti victima pentru execuție.
Interpretarea actorilor susține cu forță viziunea regizorală. Construirea personajelor se remarcă printr-o evidentă notă de originalitate, relevată prin nuanțări, printr-un mod aparte de rostire a replicilor, rezultând semnificații inedite ale cuvintelor, dublate de expresivitatea posturii corporale și mai ales de cea a privirilor atent studiate. Sorin Leoveanu gestionează cu minuțiozitate raportul dintre comic și tragic, construind un Profesor complex, care oscilează între fragilitate și cruzime, între aparentă tandrețe și impulsuri autoritare. Personajul său nu este un monstru unidimensional, ci o ființă captivă propriilor mecanisme de dominație. La rândul său, Raluca Păun, delicioasă în expresivitatea nonverbală a reacțiilor personajului, preocupat să ofere răspunsuri cât mai corecte, sau să se manifeste adecvat (vezi scena râsului în cascadă) imprimă Elevei o vulnerabilitate autentică, transformând-o într-o victimă care nu înțelege pe deplin regulile jocului în care este prinsă. Situațiile absurde, dintre cei doi, și dialogurile aparent ludice ascund o violență latentă ce devine tot mai vizibilă pe măsură ce acțiunea avansează.
Cel de-al treilea personaj în această piesă a "terorismului lingvistic" este Marie, personaj care a fost descifrat în timp în chei interpretative diverse. Iulia Lazăr este remarcabilă în rolul Mariei, funcționând ca o permanentă prezență malefică, ca un avertisment permanent, personajul ei pare să cunoască inevitabilul deznodământ și să participe la el cu o luciditate neliniștitoare, cu o indiferență năucitoare, în cea mai mare parte a acțiunii, având o privire intensă, tulburătoare. Împreună cu Profesorul alcătuiește un parteneriat perfect, un cuplu. Aceasta îl previne însă pe Profesor, în momentele cheie ale acțiunii, de consecințele inevitabile ale subiectelor abordate în cadrul lecției arhetipale. Marie știe cum se va desfășura lecția, punându-l în gardă pe Profesor, care-i îngăduie, cu unele limite, să-l cicălească, ba chiar să-l și pălmuiască, ca într-un ritual bine pus la punct.
Râsul apare frecvent, în această montare, dar este un râs incomod, care se transformă treptat într-o grimasă. Spectacolul respectă spiritul textului lui Ionesco, dar îi oferă o relevanță nouă spectatorului contemporan, precum o investigație lucidă asupra felului în care puterea, frica și trauma se infiltrează în relațiile cele mai apropiate, demonstrând că teatrul absurdului rămâne un instrument extrem de actual pentru înțelegerea mecanismelor sociale și psihologice ale prezentului. Pentru rafinamentul construcției scenice, forța interpretărilor actoricești și coerența viziunii regizorale, spectacolul se bucură de succes, fiind prezent și în evenimente festivaliere, cel mai recent în Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț, 2026, ediția cu numărul 37.
(foto: Mihaela Marin)