Spectacolul care dă cărțile pe față și nu ascunde deloc partea dură a adolescenței este Punk Rock-ul Teatrului Excelsior din București, scris de Simon Stephens și construit de regizorul Vlad Cristache pe impact vizual și șoc. Publicul Festivalului de Teatru Piatra Neamț 2026 a fost pus pentru câteva ore față în față cu agresori, agresați, cei care se comportă după cum bate vântul și cei care vor să schimbe ceva (spoiler alert: o schimbare poate fi atât bună, cât și mai puțin bună).
Undeva în Anglia, o gașcă de tineri creează debandadă la liceu, înainte de examene. Cine și-ar mai dori probleme într-un moment așa important? Ei bine... ei. Dintr-o formă de rebeliune și alienare față de lume, se hotărăsc să ardă orice relație pe care o aveau. Lilly Cahill (Ioana Niculae), clasica nou-venită într-un alt liceu, îl vrăjește pe William Carlisle (Dan Pughineanu), un neadaptat social, care pare că are o armură puternică pe el, dar care e pierdut pe interior. Însă Lilly, nesinceră, îl preferă pe Nicholas Chatman (Alex Călin), un bun exemplu că aparențele pot înșela. Starul liceului e Bennett Francis (Matei Arvunescu), tipicul bully, exagerând cu pretențiile ca toată lumea să facă așa cum vrea el. Iubita lui, Cissy Franks (Ana Udroiu) realizează că relația ei cu Bennett e falsă, căci e tratată de acesta cu dispreț. Victima care suferă fizic e Chadwick Meade (Alex Popa), pasionat de lume mai puțin de el, cu gânduri sincere, dar cam sinistre. Tanya Gleason (Teo Dincă), o altă victimă a lui Bennett, scapă surprinzător neatinsă în scenele de final ale spectacolului.
Regia lui Vlad Cristache nu lasă spectatorul să-și readune gândurile. Scenele de liniște sunt scurte și înșelătoare, pentru că imediat sunt tăiate de izbucniri sonore, bătăi sau abuzuri de putere. Limbajul vulgar nu e ocolit, arătând o normalitate utilizată zilnic, în rândul adolescenților. Procurarea armelor de minori e probabil ceea ce șochează și sperie pe toată lumea. Mâini ridicate, implorări mai sincere ca niciodată, doar că totul depinde de posesor (care are țandăra sărită). Lucrul pe partea de interpretare e tulburător, fiecare actor contribuind la acțiune până când tensiunea trece de limitele acceptabile, dinamica grupului devenind mai periculoasă decât fiecare individ luat separat.
Păi bine bine, dar ăia responsabili de copii, unde sunt, ați putea spune... Acei adulți sunt evocați ocazional. Ba un părinte care o ceartă pe o fată dacă nu ia note mari, ba unul cu pedepse. Alții care nu există fizic sau psihic. Profesorii sunt și ei pomeniți, implicați în discuții nu tocmai decente. Singurul adult prezent este Dr. Richard Harvey (Oliver Toderiță), care nu vrea să afle prea multe de la William. În schimb, aduce o siguranță că totul e sub control, creând un safe space pentru mărturisiri.
Decorul care inițial e format din schele acoperite de planșe negre, pline de ecuații și numere și câteva scaune aruncate printr-un colț se transformă treptat într-o scenă horror, grafică, cu păpuși arse și benzi de izolare a locului crimelor. Spre final ajungem în biroul doctorului Richard, cu un William care halucinează, delirează despre nimicuri și își dorește ajutor (scenografia: Andreea Tecla).
Inspirați de spectacol am putea dezbate dacă criminalii sunt niște rezultate ale societății sau ale propriilor porniri. Din frustrarea că nu reușești să faci ceea ce vrei și poate din dorința de a te remarca și de ați asuma fapte pentru care vei fi recunoscut în viitor, se formează persoana-monstru. Cu inocență pe chip, dar cu porniri diabolice în suflet și cu dorință apăsătoare de răzbunare.
Momentele de punk rock într-adevăr zguduie liniștea (aceea oricum puțină, aproape inexistentă), aducând o combinație de tobe - bas - chitară electrică, realizând o atmosferă de concert. Dar nu e doar un concert, ci un mod de a protesta fără direcție, care transformă revolta în autodistrugere (preparator muzical percuție: Lucian Maxim, preparator muzical chitară și bas: Adi Coman). Luminile și stroboscoapele pâlpâie prea repede, prea tare, iar muzica live nu relaxează deloc, ci împinge și mai mult în sufletul privitorului senzația că urmează ceva imposibil de oprit (lighting design: Cristian Șimon).
Interpretarea și schimbarea atitudinii de către William-ul lui Dan Pughineanu face spectatorii să se gândească dacă mai pot crede pe cineva cu adevărat. De la un (aparent) băiețel, care stă toată ziua printre cărți, care stârnește râsul cu stângăciile sale din relații și are câte un val de curaj (care nu se explică de unde apare), la omul rece, cu cătușe pe mâini care rostește hotărât "Pentru că am putut".
Roata s-a învârtit, iar Bennett trece de la cel care face mult scandal pentru nimic la cel care imploră să fie cruțat. Jocul lui Matei Arvunescu este intens și crud, construind un Bennett impulsiv, care sare de pe schele și aruncă lucruri atunci când nu-i convine ceva, lăsând în urmă o agresivitate greu de stăpânit. Teo Dincă construiește o fetiță cu codițe, în care se simte totuși o urmă de empatie, dar și o teamă constantă. Îmbrățișarea pe care i-o oferă lui William ridică o întrebare neliniștitoare: pentru ea, un gest de supraviețuire, sau pentru el, o încercare de liniștire?
Dacă i-am lua pe fiecare dintre cei șapte tineri, fiecare duce cu el aceleași așteptări de îndeplinit și aceeași nevoie de a fi văzut, de a se face remarcat - ceva ce ține, într-un fel, de vârsta lor. Dar ceea ce Punk Rock arată fără filtre este că violențele scenice fac parte din normalitate și că astfel ele devin aproape invizibile. Repercusiunile sunt minime, iar urmările rămân, de multe ori, în afara cadrului. Și poate cel mai neliniștitor lucru nu e ce se întâmplă pe scenă, ci cât de ușor poate fi recunoscută o oarecare similitudine cu ceea ce se întâmplă în afara ei...
(Foto: Andrei Gîndac)