Împotriva curentului: Cristian Mungiu, Fjord la Cannes, 2026

LATER EDIT: Filmul a primit 5 premii, printre care și Palme d'Or.
*
Până la urmă, era inevitabil. După ce și-a construit cele mai recente filme în jurul unor dileme morale de tipul "el spune, dar ea spune, dar ei spun...", Cristian Mungiu a formalizat chestiunea și și-a asumat, în linii mari, genul corespunzător. Americanii îi spun courtroom drama sau legal drama și mă întreb câtă lume folosește în română vreun echivalent de genul "dramă de tribunal". Nu de alta, dar genul de abia există în cinemaul românesc. (Îmi vin în minte din scurt un exemplu destul de datat, Instanța amână pronunțarea de Dinu Cocea, din 1976, și unul destul de incompetent, Divorț... din dragoste de Andrei Blaier, ieșit în 1992.) Mungiu fiind Mungiu, Fjord nu e un film cu avocați și pledoarii pe stil american, ci o versiune procedurală arthouse, iar ambițiile lui - mai încape vorbă? - sunt internaționale. Filmele americane din acest gen încep de obicei cu procesul și apoi pun cap la cap faptele, într-un ping-pong încins între apărare și acuzare. Regizorul român procedează în Fjord invers. Pentru a reconstitui puzzle-ul, primești încet câte o piesă, apoi alta, fără să ai habar care o fi imaginea finală. De aceea, Fjord e simultan cel mai bun film al lui Mungiu de la 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile încoace și cel mai exigent și exasperant în felul în care îți solicită răbdarea, la cele 146 de minute ale lui.

Pe de altă parte, drama de tribunal americană e unul dintre cele mai optimiste genuri ale cinemaului. Adevărul, măcar într-o formă aproximativă, poate fi aflat, sugerează filmele din acest gen, iar jurații care dau verdictul (atunci când există) pot ajunge la un consens pe cale rațională. Nimic de felul acesta în Fjord, care e scris cu prudență și scepticism. Nu în privința faptelor, care în linii mari se știu de prin 2015. Fjord e inspirat parțial de cazul lui Marius și Ruth Bodnariu, cărora Serviciul de Protecție a Copilului din Norvegia le-a luat în custodie cei cinci copii, în urma unor bănuieli că părinții ar fi folosit violență fizică pentru a-i disciplina. Ulterior, cei doi soți au recunoscut că au recurs la astfel de metode de corecție pe care le-au descris drept ușoare, dar apoi și-au prezentat propria versiune: fiind membri ai unei religii neoprotestante, școala și autoritățile i-ar fi privit cu suspiciune și tratat ca atare din cauza credinței lor. Scenariul lui Mungiu e în primă fază precaut față de ambele părți. Ceva vag violent s-a petrecut imediat înainte să înceapă primul cadru din Fjord, iar o scenă ulterioară de același fel se desfășoară convenabil după un perete despărțitor. În intimitatea familiei, deci, n-ai de unde să știi cu precizie ce s-a întâmplat. În privința gâlcevii școlii cu copiii familiei, redenumită în film Gheorghiu, o replică sau două dau de înțeles că unii profesori le retează din scurt acestora din urmă argumentele din Biblie. La școală, deci, nu se face prozelitism religios. De la aceste fapte se trece însă încet-încet la vorbe și la interpretări. Când Fjord își atinge lungul lui punct culminant, adică procesul din instanță, scenariul lui Mungiu dă de înțeles că, și cu faptele la vedere, tot de la interpretări ne scoatem ochii.

E important că familia din film e neoprotestantă. (În realitate, ea era membră a unei biserici penticostale.) Ca om care și-a petrecut vreo patru-cinci ani, în adolescență, în interiorul unei astfel de comunități, interesul afișat punctual de Mungiu pentru acest aspect mi se pare cam de vitrină. Lipsesc două-trei nuanțe care ar fi rotunjit povestea - de exemplu, conceptul extrem de important de "lume", care înseamnă în limbajul neoprotestant tot ceea ce e impur, păcătos, diferit de adevărata chemare religioasă și (de foarte multe ori) modern. Telefoanele mobile, de pildă, pot să țină uneori de această "lume", fiindcă fac mai apetisant tot ceea ce în termeni religioși e numit păcat. Fără această notă de subsol, familia Gheorghiu pare doar straniu de exigentă cu copiii lor, nelăsându-i să se bucure de ceea ce au toți copiii de vârsta lor. În general, Mihai Gheorghiu (Sebastian Stan) și Lisbet Gheorghiu (Renate Reinsve) par, în versiunea lui Mungiu, o familie cumsecade, care doar mai cheamă din când în când oameni la biserica lor. Nu zic că nu e așa. Tragedia unei astfel de familii într-o țară mândră de progresismul ei cum e Norvegia începe însă deja de la această spaimă de ceea ce e modern - de progresism, nici nu mai zic. Scenariul își ușurează aici puțin demonstrația. Știm că profesorii nu înghit ideile din Biblie ale copiilor familiei Gheorghiu, dar ce gândește la rândul ei familia despre secularismul norvegian nu aflăm niciodată. Nu țin să despic firul în patru aici. Chiar dacă de mult nu mai am nimic de-a face cu comunitatea penticostală în care am crescut, nu pot să nu salut, și cu aceste obiecții, decența cu care Mungiu schițează primele personaje complexe, înduioșător de umane, care aparțin acestei religii și care au roluri importante într-un film de artă românesc. Comparația față de reprezentările uzuale din România, la mișto și nu numai, nici nu merită osteneala.

Desigur, s-ar putea spune, pe Mungiu îl interesează mai mult caracterele complicate, nu religia în sine. Așa cum După dealuri nu e un film sociologic despre viața la mănăstire, nici Fjord nu vrea să se adâncească în dezbateri teologice. Mungiu, cred eu, vede astfel de situații cu inteligența oportunistă a unui povestitor de profesie, pentru care ceea ce adevărat e mai puțin relevant decât ceea ce e util din punct de vedere narativ. Viața religioasă în familia Gheorghiu, de exemplu, e prezentată la început într-un plan-secvență în care mai mulți membri ai bisericii, alături de protagoniști, cântă un imn neoprotestant. Vizibilă, în plan apropiat, fiica mai mare a familiei îi acompaniază la pian. Într-o secvență ulterioară, tot ea cântă la pian, de data asta la școală, un cântec religios, până o profesoară o întrerupe. Fata protestează, spunând că melodia nici măcar nu are versuri. Nu contează, i se răspunde. Așa se plantează deștept în mintea spectatorilor o idee într-un film - și un strop de indignare, chiar și pentru mințile seculare.


S-o fi plictisit și Mungiu să tot audă că face filme în care dă dreptate tuturor și nu-și asumă o poziție. Fjord, în orice caz, nu e un astfel de film. Se pot spune multe despre el, dar nu și că e neutru. Pornind de la regulile de procedură nerespectate în cazul familiei Bodnariu, scenariul consemnează graba entuziastă cu care autoritățile norvegiene confiscă copiii și încearcă să-i convingă pe părinți să semneze declarații în care se autoincriminează. Parcă simți mâinile înfometate, întinse melodramatic spre cei mici, ale sistemului. Mungiu însă nu se oprește aici. Personajele care arată cel mai abitir cu degetul înspre cei doi părinți - asistenta socială care se ocupă de plasarea în adopție a copiilor, avocatul acuzării la proces - au o calitate comună: aroganța. Vorbesc în general neutru (legea e lege, n-ai ce face), dar de la o scenă la alta nu se pot abține să nu scape câte o remarcă acid-condescendentă la adresa celor doi Gheorghiu. Încet-încet, se conturează astfel teza primejdioasă a filmului: drumul spre o societate cu valori mai progresiste e larg și primitor pentru toată lumea, dar are sens unic, iar dacă ești prins deplasându-te în direcția opusă meriți tot ceea ce o să ți se întâmple. Mungiu fluieră astfel în biserică, dar nu în cea cu icoane și sfinți, ci în cea a toleranței și a multiculturalismului, și nu fluieră degeaba. Cu niște deplasări de accente, e un caz similar cu cel al unui film la fel de insinuant ajuns la Cannes 2025, Eddington de Ari Aster. Nu cred că e vorba în Fjord (și nici în Eddington) de o teză de dragul tezei sau al spectacolului punctelor de vedere, ci de o poziționare proprie pe care Mungiu o exprimă mai explicit într-un interviu recent. Când la jumătatea filmului intră pe fir ultraconservatorii români, e ușor să-i găsești pe aceștia, ca personaje episodice, ușor ridicoli. Fjord nu-ți permite însă să te agăți de alte personaje, care să le dea o lecție usturătoare acestor ultraconservatori. Ba chiar dimpotrivă, filmul insistă fără ocolișuri că tocmai lecția și degetul întins acuzator sunt o parte din problemă.

Fjord e un film în care se vorbește mult și despre care merită să se vorbească mult. E ușor solemn datorită felului în care e regizat, în planuri-secvență care au început să își piardă, la noi și la nivel internațional, patina de noutate formală pe care o aveau acum două decenii. Ocazional, acest stil auster mai face concesii. Filmat în Norvegia, Fjord profită cât poate de peisajele locale și le găsește inclusiv o întrebuințare ca rimă vizuală, în două cadre care comunică simbolic între ele. Conștient probabil și el de lentoarea scenelor, regizorul îl pune într-o secvență pe directorul de imagine Tudor Vladimir Panduru să comită unul dintre cele mai focoase acrobații din filmografia lui. Lucrul cel mai bun la Fjord e însă textul, modul complex în care e scris - mai ales lunga scenă a procesului, în care Mungiu evoluează de la corul pe voci subtil dezorganizate din scena cea mai lungă a precedentului R.M.N. la o stăpânire aproape nonșalantă a ritmului și a replicilor. Dialogurile sunt scrise aici cu nerv, expresiv și calculat. E, pe scurt, cea mai bună scenă vorbită pe care am văzut-o de ceva vreme într-un film românesc (și nu numai). E remarcabil în această scenă Sebastian Stan, a cărui prezență demonstrează - așa cum o face, în rolul ei, și Renate Reinsve - că, sub influența lui Mungiu, actori de altfel expansivi pot să își asume cu brio un stil mai interiorizat. Interogat de avocatul acuzării, personajul interpretat de Stan pare strivit de propria lui rușine și în același timp avid să se agațe de ultimele lui fărâme de demnitate. E ceva frumos și tragic în acest moment de balans între umilință și umanitate.

Ocazional, Fjord îmi dă impresia că e conștient de propria lui greutate, că vrea să spună legat de subiectul lui tot ce se poate spune deodată. La final, pare că vrea și mai mult de atât. Sper că m-au înșelat ochii și filmul nu face exact în ultima scenă o cotitură bruscă spre realism magic. Nu de alta, dar ar strica toată premiza. Exact ca societatea pe care o portretizează, Fjord e în cele din urmă plin de contradicții, dar intenția lui cea mai urgentă, de a spune o poveste universală și inconfortabilă, îi iese admirabil lui Mungiu.