Cam în acest ritm suntem introduși în poveste. Doi băieți, de vreo 8-10 ani, sunt singuri acasă și-și încropesc ceva de mâncare, o fiertură alburie. Și-o împart frățește, adică cu generozitate și tachinare deopotrivă. Unuia îi place zahărul, celuilalt nu. Unul e mai generos și nonșalant, celălalt mai prevăzător și strângător la limita egoismului.
Băieții mănâncă în fața casei. Sub ei, nevăzute de ochiul uman, dar fără să scape de obiectivul camerei, sunt și niște insecte ce mănâncă și ele. Jungla ce se întinde în față este liniștită, deși ar putea să ascundă ceva. Și casa din spatele lor pare că doarme. Dar de acolo aud un zgomot. Pe cer, niște păsări de rău augur dau rotocoale parcă în așteptarea unei tragedii. Ce-o fi? Pornesc să caute, ca într-o improbabilă explorare prin propria locuință. Temători. Prag după prag, cameră după cameră. În ultima, îi așteaptă un bărbat masiv, cu o căutătură serioasă.
Era tac-su! vorba reclamei aceleia celebre. Tocmai își făcuse un duș și îi aștepta cu un prosop pe șale. Din vorbă în vorbă, hotărăsc să facă o excursie toți trei spre Lagos, metropola de 20 de milioane de suflete care este capitala Nigeriei. Călătoria va fi grea și plină de peripeții, dar va merita.
Tatăl lor (Sope Dirisu) lipsise mult de acasă, așa că excursia va fi o excelentă ocazie să-și cunoască părintele. Să-i cunoască prietenii și rudele care-l respectă, să-i cunoască și escapadele de bărbat, dar, mai ales, să-i cunoască frământările, dilemele, speranțele și fricile. Nu va fi o descărcare psihologică deșucheată dintre părinte spre copil, ci o confruntare a copilăriei cu maturitatea conștientă și iubitoare.
Dacă începutul este lent, partea secundă a filmului nu doar că este mult mai densă și accelerată, dar pe deasupra are o încărcătură emoțională din ce în ce mai accentuată. La final, rămâi cu un mare nod în gât și, foarte probabil, cu o reactualizare personală a imaginii propriului tată.
Asta face din My Father's Shadow / Umbra tatălui meu un film de rară tandrețe. Nu doar pentru că protagonistul este un bărbat puternic, ci pentru că privirea protagoniștilor-copii se îmbină superb cu frământările adultului.
O ispită prezentă, dar care este perfect contrabalansată și integrată în conturul personajelor este situația politică tensionată din Nigeria. Deși soldații patrulează amenințători pe străzi, iar capitala este în pragul războiului civil și deși exploatarea, abuzurile și lipsurile sunt la ordinea zilei, totuși toate acestea nu reprezintă o preocupare în sine, ci sunt contopite în dilemele părintelui care își dorește sincer o viață mai bună pentru copiii săi. Așa că nu avem un erou politic, ci un tată devenit eroic.
Camera privește adesea din contra-plonjeu, e drept, dar asta nu este decât un element, pentru că apropierea se face de la egal la egal, ca între suflete pentru care diferența de vârstă a dispărut.
Surprinsă pe peliculă, imaginea este excelentă. Culorile orașului și ale naturii sunt surprinse în tonuri potrivite și expresive pentru fiecare moment al zilei. Însă, ceea ce impresionează este surprinderea pielii de culoare. Lumina filtrată a interioarelor cade frumos pe tonurile de bronz închis, iar cea dură a soarelui tropical le transformă într-un fel de material stâncos. Într-un interviu, regizorul a menționat că a fost în mod special preocupat de această interacțiune între piele și lumină, sens în care a utilizat permanent ulei de bebeluș sau vaselină pe platoul de filmare pentru a crea efectul artistic, având în același timp pretextul diegetic al transpirației pe caniculă.
În mod deosebit, secvența scăldatului în mare reprezintă o reușită a camerei, surprinzând și răcoarea, și căldura și, mai ales, intimitatea și sincronizarea corpurilor celor trei membri ai familiei.
Într-o oarecare măsură, filmul poartă amprenta unei perspective detașate de frământările politice, dat fiind că autorul, Akinola Davies Jr., este londonez, chiar dacă având rădăcini în Congo. Altfel spus, este un film făcut la Londra despre Lagos. De aici, o calofilie a imaginii care zăbovește pe o natură care ar trebui să fie mai degrabă ostilă decât metafizică și care accentuează o piele prea frumos lucitoare. Totuși, ceea ce se câștigă în frumusețe se pierde în credibilitate. Dar bineînțeles că în apărarea acestor alegeri se poate invoca pretextul perspectivei copilărești, în care totul pare mai frumos și mai reușit decât este în realitate.
Revenind la Akinola Davies Jr., acesta a declarat că a făcut filmul tocmai ca o recuperare ficțională și idealizată a figurii tatălui său, pe care nu l-a cunoscut niciodată, murind de epilepsie când Akinola avea mai puțin de doi ani.
Dar, dincolo de micile chițibușării, filmul are marele merit de a crea o imagine aparte a paternității. Deopotrivă puternică și tandră, veselă și responsabilă, tatăl este portretizat ca un ideal echilibrat. Nu înseamnă că este perfect, ci că este perfect în dorința sa sinceră și în acțiunile sale ferme în a-și proteja familia, a-și depăși condiția precară cauzată de factori exteriori și a crea o legătură profundă cu băieții săi.
Această apropiere sufletească dintre tată și fiii săi se conjugă de-a lungul peripețiilor unei zile pe întreg spectrul care merge de la înstrăinare la dragoste autentică și tragedia memoriei neconsolate.
Iar într-un timp care preferă să zugrăvească bărbații ca absenți, răi sau lași (ori toate împreună), My Father's Shadow / Umbra tatălui meu contrapune o icoană îmbibată de frumusețe fizică și morală. Și fie și doar această ultimă calitate îl face mai mult decât recomandabil.