După Cannes, 2026 (I) - România premiată, România nepregătită

Momentele excepționale au capacitatea de a genera un impuls colectiv suficient de puternic pentru a coagula o mișcare, iar o mișcare, atunci când este asumată și organizată, poate deveni sistem. Însă un sistem nu apare spontan. El este o construcție conștientă, susținută în timp prin cooperare, reguli comune și obiective împărtășite. Inspirat de Niklas Luhmann putem spune că continuitatea unui sistem depinde nu de intensitatea unui moment, ci de capacitatea sa de autoreproducere prin structuri stabile și comunicare instituționalizată.

Orice sistem cultural funcțional presupune existența mai multor componente interdependente. În primul rând, este nevoie de intervenția publică, nu ca gest paternalist, ci ca investiție strategică într-o infrastructură culturală care să servească atât interesului intern, cât și reprezentării externe a statului. În al doilea rând, există beneficiarii direcți ai sistemului, creatorii, producătorii, distribuitorii și profesioniștii din industrie. Rolul lor nu este doar de a revendica sprijin, ci și de a transfera energie și capital simbolic de la nivel individual către un proiect colectiv.

Aici intervine o dimensiune esențială, existența unei busole morale la nivelul beneficiarilor sistemului. Un sistem nu poate fi construit exclusiv prin revendicări individuale și acumulare de prestigiu personal. El presupune apariția unei responsabilități colective, capacitatea de a transforma propriul succes într-o infrastructură de oportunități pentru cei care vin după tine. Nu este suficient ca un creator să spună "sprijină-mă pe mine pentru că am realizat ceva excepțional". Într-un sistem matur, discursul devine altul, "folosiți-mă pe mine pentru ca cei care vin din urmă să-și poată construi propriul succes".

Această logică seamănă cu responsabilitatea unui părinte. Un tată matur nu își consumă toate resursele exclusiv pentru propria dezvoltare, ci înțelege că trebuie să investească în experiențele și posibilitățile copiilor săi. Exact aceasta este diferența dintre o industrie construită în jurul excepțiilor și una construită în jurul continuității.

Astăzi privim succesul din 23 mai 2026 al lui Cristian Mungiu cu Fjord ca pe un moment unic. În realitate, nu este. Acest tip de validare internațională s-a mai produs. În 2007, când același regizor primea pentru 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile pentru prima dată Palme d'Or. În 2021, când documentarul colectiv (r. Alexander Nanau) era nominalizat de două ori la Oscar. Între aceste repere au existat și alte momente importante, marcate prin numeroase premii în marile festivaluri și o prezență constantă în selecțiile internaționale. Privind retrospectiv, impulsul necesar construirii unui sistem a existat deja de mai multe ori în mai puțin de două decenii. Astăzi asistăm, poate, la o nouă oportunitate, poate chiar ultima pentru o perioadă mult mai lungă.

Și totuși, de fiecare dată, emoția momentului a fost mai puternică decât capacitatea de organizare pe termen lung. Succesul a existat, însă nu s-a transformat într-o infrastructură capabilă să producă continuitate instituțională.

Reflexul imediat este acela de a învinovăți statul. Iar statul poartă, fără îndoială, o parte importantă a responsabilității. Dar atunci când spunem "stat", vorbim concret despre instituții precum Centrul Național al Cinematografiei, Oficiul de Film și Investiții Culturale, Institutul Cultural Român, Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Culturii. Problema este că aceste instituții există, dar rareori funcționează ca un ecosistem, de la finanțare și dezvoltare industrială până la diplomație culturală și proiecție internațională de imagine.

Însă responsabilitatea nu poate fi unilaterală. Beneficiarii sistemului nu s-au activat nici ei într-o manieră coerentă și constructivă. Au cerut sprijin, legitim, însă nu au cerut împreună, nu au cerut sistemic și, de multe ori, nu au urmărit același obiectiv comun. Vocea colectivă a rămas fragmentată într-o sumă de revendicări individuale.

Poate cel mai bun exemplu al acestei atomizări este faptul că, într-un moment în care se discută intens despre succesul internațional al cinematografiei românești, aproape nimeni nu discută în spațiul public despre viitoarea conducere a Institutului Cultural Român și despre ce ar trebui această instituție să facă în următorii ani pentru a transforma asemenea succese în strategie culturală externă. La fel, în spațiul public au existat recent ieșiri sporadice, mai mult sau mai puțin critice, legate de un presupus nou regulament de organizare al concursului de proiecte cinematografice. O dezbatere aprinsă despre cum, tehnic, ai sau nu acces la anumite fonduri, dar în care a lipsit aproape complet capacitatea de a imagina ce se dorește, de fapt, să se obțină ca rezultat. Și nu mă refer la cifre, câte filme de debut sau câte scurtmetraje vor fi finanțate, ci la întrebarea fundamentală, ce schimbare produce sistemul? Care este logica din spatele modificărilor și ce fel de ecosistem cinematografic încearcă ele să construiască? Discutăm despre efecte, dar evităm să discutăm despre arhitectura instituțională care ar putea produce aceste efecte în mod constant.

Astăzi este legitimă întrebarea dacă actorii instituționali ar trebui să contribuie financiar la susținerea unei campanii internaționale pentru promovarea acestui film românesc în cursa pentru Oscar. Dar întrebarea mai importantă este alta: discutăm despre susținerea punctuală a unei excepții sau despre construirea unui mecanism prin care România să poată susține anual, în mod predictibil și strategic? Diferența dintre cele două perspective este, de fapt, diferența dintre improvizație și sistem.

De cealaltă parte, statul formulează, la rândul său, o întrebare legitimă: "Ce câștigă societatea din această investiție?" Iar aici apare o ruptură profundă de comunicare. Beneficiarii presupun că avantajele culturale și simbolice sunt evidente de la sine, în timp ce statul nu și-a dezvoltat instrumentele necesare pentru a înțelege valoarea strategică a capitalului cultural. Pierre Bourdieu descria acest tip de capital simbolic ca pe o resursă capabilă să producă influență, legitimitate și prestigiu internațional.

Dacă statul, beneficiarii și presa ar înțelege că o cinematografie care proiectează constant în exterior încredere culturală, complexitate democratică și memorie colectivă nu produce doar artă, ci construiește imagine de țară, legitimitate internațională și capital diplomatic, poate că întrebarea "ce câștigă societatea din această investiție?" ar primi, în sfârșit, un răspuns pe care toată lumea să îl poată auzi.

Dar poate că problema este și mai profundă. În România anului 2026, aproape sigur stăm mai prost la accesul la săli de cinematograf decât stăteam în 2007, inclusiv prin scăderea numărului lor efectiv. Vorbim despre succes internațional într-un moment în care întâlnirea dintre public și cinema devine tot mai fragilă chiar în interiorul țării. În același timp, ne aflăm la începutul unei ere dominate de dezinformare prin imagine, de conținut generat artificial și de manipulare vizuală la scară industrială, iar educația prin imagine lipsește complet din curriculumul școlar. Tocmai într-un moment în care societatea ar avea nevoie mai mult ca oricând de alfabetizare vizuală, de înțelegerea limbajului imaginii și de capacitatea de a interpreta critic reprezentările care o înconjoară, relația dintre cultură, educație și politică publică rămâne fragmentată și lipsită de viziune comună.

Miza nu este doar să câștigăm mai multe premii, ci să construim condițiile în care succesul să nu mai pară accidental.

Poate că adevărata întrebare nu este câte premii mai poate câștiga cinematografia românească. Poate că întrebarea reală este dacă societatea românească are capacitatea de a transforma succesul individual într-un proiect comun. Pentru că marile cinematografii nu se construiesc doar din talente excepționale, ci din comunități capabile să înțeleagă că fiecare succes trebuie să deschidă o ușă și pentru ceilalți.

Privind retrospectiv, ultimii aproape douăzeci de ani seamănă tot mai mult cu un spațiu îngust, sinuos, adânc intrat în uscat, mărginit de maluri abrupte și înalte. Un loc spectaculos prin frumusețea lui, dar dificil de traversat și aproape imposibil de extins. Așa arată astăzi și relația noastră cu succesul internațional, impresionantă prin excepțiile pe care le produce, dar incapabilă să se deschidă suficient către larg pentru a deveni sistem.

Iar poate că acesta este, în fond, cel mai mare eșec al nostru, nu lipsa talentului, ci incapacitatea de a transforma excelența în continuitate.